Titlu Partea intunecata a cautatorilor de lumina
Autor Debbie Ford
Categorie Literatură motivațională
DOWNLOAD PDF
Partea intunecata a cautatorilor de lumina

Atunci când nu este vindecat, trecutul ne distruge viaţa. El ne înmormântează darurile neasemuite pe care le avem, creativitatea şi talentul. Atunci când aceste părţi din noi înşine sunt nerecuperate, ele stagnează înăuntrul nostru: le folosim împotriva lumii noastre, în loc de a le folosi în armonie cu ea. Credem că suntem furioşi pe lumea întreagă, că vrem să schimbăm lumea - că dacă lumea ar fi altfel, noi ne-am putea împlini visele. Dar cei care trebuie să se schimbe suntem noi înşine. Suntem mânioşi pe noi înşine că nu facem să dăinuie şi nu acordăm onorurile cuvenite forţei dumnezeieşti dinăuntrul nostru, pentru că nu ne acordăm permisiunea de a ne exprima aşa cum dorim cu adevărat. Credem că suntem furioşi pe părinţii noştri, pentru că ne-au oprimat în copilărie. De fapt, suntem furioşi pe noi înşine, pentru că am perpetuat această oprimare. Este ca şi când, cu mult timp în urmă, cineva ne-ar fi pus într-o cuşcă şi - deşi cuşca nu mai e acolo de ani de zile - noi încă ne luptăm să dărâmăm zidurile ei imaginare. Cuşca este limitarea pe care ne-am impus-o noi înşine, neîncrederea în sine şi frica noastră. Am fost învăţaţi că e greu să ne urmăm visele. E posibil să nu fi înţeles că e mult mai greu să trăim zi de zi, ştiind că nu ni le urmăm. Ni s-a luat dorinţa, care este cheia pentru realizarea pe deplin a potenţialului nostru spiritual. Ni s-a lăsat disperarea, care creşte încet şi se exprimă în trupurile noastre ca boli şi în psihicul nostru ca mânie.

Dacă nu vrem să cădem la pace cu trecutul, nu facem altceva decât să tragem disperarea şi furia înspre viitor. Puterea de a vă privi cu discernământ trecutul şi de a lua înapoi aspecte din voi înşivă pe care le-aţi alungat se află în voi. Tot ceea ce aveţi de făcut este să închideţi ochii, să mergeţi înăuntrul vostru şi să puneţi întrebări. Puterea de care aveţi nevoie se află acolo, dar ea va ieşi numai atunci când dorinţa de a vă schimba viaţa este mai puternică decât dorinţa de a rămâne aceiaşi. Întotdeauna, este mai uşor să-i acuzăm pe alţii pentru starea în care se află viaţa noastră. Când pierdem legătura cu noi înşine, pierdem legătura cu divinitatea şi, deoarece nu mai avem încredere în noi, ajungem să credem că alţi oameni nu sunt demni de încredere. Pentru unii oameni, durerea trecutului este atât de mare, încât ei cred că singurul mod prin care pot face faţă este să acuze şi să nege. Dacă vreţi să vă schimbaţi prezentul, trebuie să vă acceptaţi cu dragoste trecutul. Dacă vreţi să vă manifestaţi dorinţele, trebuie să fiţi răspunzători de tot ceea ce are loc în lumea voastră. Adesea, dacă vreţi să vedeţi viitorul cuiva, tot ceea ce aveţi de făcut este să-i priviţi trecutul. Trecutul ne duce la concluzia că tot ceea ce putem spera în viitor este o variantă a ceea ce avem deja. Aceasta îi opreşte din drumul lor pe cea mai mare parte dintre oameni. Îi împiedică să vadă mai departe şi face ca visele să le dispară. Uitaţi-vă în jurul vostru şi veţi vedea că majoritatea oamenilor rămân neschimbaţi. Priviţi viaţa lor de acum 20 de ani şi, în cea de acum, veţi vedea numai o variantă foarte puţin diferită de tema originală. Problemele de bază, fie că e vorba de sex, bogăţie, relaţii, sănătate sau carieră, adesea rămân dominante pe tot parcursul vieţii noastre. Trecutul modelează tot ceea ce spunem, cum vedem lucrurile şi cum trăim. Unii târâm nu numai trecutul nostru după noi, ci şi pe cel al părinţilor noştri. Durerea este transmisă de la o generaţie la alta şi, dacă nu este privită în faţă, ciclul nu se va încheia niciodată. Începem să nu ne asumăm părţi din noi înşine, din cauza convingerilor noastre de bază - care sunt întotdeauna legate de familia noastră şi de copilăria timpurie. Ce anume au făcut părinţii noştri şi ce nu au făcut a avut un impact enorm asupra vieţilor noastre. Şi cei care ne-au îngrijit, ca şi profesorii noştri, au contribuit la cine suntem noi acum. Durerea pe care aţi trăit-o ca experienţă când aveaţi doi ani, sau şase, sau opt, se află sub suprafaţa conştienţei voastre.

Ea există în permanenţă acolo şi vă conduce viaţa, până în clipa în care este modificată. Majoritatea oamenilor nu-şi explorează niciodată convingerile profunde, pentru a vedea dacă le-au ales în mod conştient. În fiecare săptămână, întâlnesc oameni care vor să fie artişti, sau să scrie cărţi, dar care sunt siguri că nu pot să-şi îndeplinească dorinţele. Când îi întreb de ce, ei îmi răspund că nu sunt suficient de talentaţi sau educaţi. Ei au încredere în modul lor de a gândi, dar nu în visele lor. Atunci când explorăm originea convingerilor lor, aflăm că, cel mai adesea, cineva pe care îl iubesc le-a spus, verbal sau nonverbal, că nu erau capabili de a-şi îndeplini visele. Din cauza faptului că nu au pus niciodată la îndoială acest lucru, ei au căzut în capcană. Nici măcar nu au încercat vreodată să-şi îndeplinească dorinţa inimii. Convingerile de bază care ne conduc viaţa sună cam aşa: „Nu pot să fac asta. Aşa ceva nu mi se va întâmpla mie niciodată. Nu merit. Nu sunt destul de bun." De curând, o tânără pe nume Hallie a venit la unul dintre cursurile mele. Avea 21 de ani. Din cauza faptului că suferea de depresie şi nu era în stare să aibă grijă de ea însăşi, locuia împreună cu mama ei. Când a început cursul, Hallie stătea liniştită, privind în jos şi evitând contactul vizual cu ceilalţi. Avea un tic nervos de a bate cu mâna în masă, lucru supărător pentru oricine care şedea lângă ea. În timpul pauzelor de odihnă, Hallie putea fi găsită adesea pe podea, în poziţie de fetus. Eu le ceream tuturor să ia masa împreună cu ceilalţi, dar Hallie stătea singură. În ziua a doua, am mers către ea şi am întrebat-o dacă se considera, „biata de mine"(sintagmă folosită in cartea lui James Redfield Profeţiile de la Celestine, Ed. Mix N.T). M-a privit cu un zâmbet uimit şi a întrebat: „Cine, eu?" Nu m-am putut abţine să nu râd. Mesajul tăcut al lui Hallie se auzea atât de tare, de parcă ţipa către noi. M-am aşezat lângă ea şi am întrebat-o ce anume credea că îi comunică ea lumii. Hallie a spus că nu se considera pe ea însăşi ca fiind „biata de mine". De fapt, îi ura pe oamenii de genul „biata de mine", mama ei fiind una dintre aceştia. Atunci când asistenta mea Rachel şi cu mine i-am expus lui Hallie comportamentele ei, bucăţile întregului puzzle al vieţii ei păreau că se aşează la locul lor. Hallie ne-a spus că, în adâncul fiinţei ei, credea că este de neiubit. „Biata de mine" era un mod de a atrage atenţia, întrucât crescuse într-o casă unde mama ei se comporta ca un copil - chiar vorbea ca un copil - Hallie a învăţat să o depăşească pe mama ei în comportament, pentru a atrage atenţia. Convingerea de bază că nu merita să fie iubită era bine ascunsă de percepţia lui Hallie, deoarece o proiectase asupra mamei ei. Ea nu putea să se vadă pe ea însăşi cu discernământ. Toată energia îi era absorbită de convingerea că nu era ca mama ei. Atunci când i-am arătat modul în care apărea ea în faţa noastră, Hallie şi-a dat seama că acest comportament era un rezultat direct al faptului că îşi imita mama. Însuşindu-şi-o cu dragoste pe „biata de mine" şi devenind conştientă de comportamentul ei de fetiţă, Hallie a permis opusurilor acestor trăsături să iasă la suprafaţă. În ea s-a dezvoltat „sunt o femeie responsabilă". În decurs de câteva luni, Hallie şi-a luat un serviciu şi s-a mutat în propriul ei apartament, plecând din casa mamei ei. Simţindu-se plină de încredere în ea însăşi, Hallie a cunoscut un bărbat şi a început pentru prima dată o relaţie intimă. De îndată ce Hallie a vrut să vadă convingerea de bază care o conducea - şi să o examineze în mod cinstit - ea a căpătat libertatea de a alege o nouă cale în viaţă. Noi adoptăm în mod subconştient multe convingeri de la familiile noastre, iar toate alegerile de viaţă pe care le facem sunt marcate de aceste convingeri, fără măcar să ne punem vreodată întrebarea: „Oare această convingere îmi dă forţă?" Adesea, nu facem altceva decât să mergem pe urmele membrilor familiei noastre. Acest lucru este în regulă, dacă realitatea pe care o adoptaţi vă face fericiţi.

Dar dacă nu este aşa, atunci puneţi-o la îndoială. Prejudiciul este trecut de la unu membru la altul. Durerea este trecută de la un membru la altul. Vinovăţia este trecută de la un membru la altul. Ruşinea este trecută de la un membru la altul. Problemele pe care le aveţi sunt, oare, ale voastre proprii, sau le-aţi moştenit de la generaţiile anterioare? Bunica mea este o persoană care-şi face griji în permanenţă. Convingerea ei de bază este: „Urmează să se întâmple ceva rău". Mama mea nu-şi face griji câtuşi de puţin, dar eu am adoptat stilul bunicii. Adesea am acelaşi gen de gânduri ca şi ea. Împărtăşim aceeaşi îngrijorare când e vorba de siguranţa fiului meu. Oricât de clare par lucrurile acum, mi-au trebuit ani de zile să-mi dau seama că am adoptat această trăsătură de la bunica mea, care a adoptat-o de la tatăl ei. Acum, când mă descopăr făcând-mi griji, trebuie să mă opresc şi să-mi pun întrebarea dacă sunt cu adevărat îngrijorată, sau dacă acţionez doar sub imperiul convingerilor mele de bază. De îndată ce îmi dau seama că nu am de ce să-mi fac griji şi recunosc că mă găsesc în tiparul familiei, îmi pot afirma propriul meu adevăr. De fiecare dată când întrerup reacţiile automate, privindu-mă cu atenţie - îmi ridic conştiinţa. Atunci mă pot scutura şi elibera de trecutul meu.să recunoaştem cu toţii că am petrecut ani de zile absorbind trăsăturile pozitive şi negative ale părinţilor noştri. Dacă luăm în considerare propriul lor trecut, părinţii noştri au făcut tot ce au putut ei mai bine.

Nu putem modifica modul în care am fost crescuţi, iar atunci când vrem să căutăm lecţiile care se află în propriile noastre experienţe, putem vedea că fiecare incident ne-a oferit o oportunitate pentru a învăţa şi a evolua. Una dintre prietenele mele cele mai bune, care a fost molestată sexual de către bunicul ei timp de ani de zile, mi-a spus odată: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot răul care mi s-a întâmplat în trecut, deoarece am devenit una dintre persoanele de pe planetă care are cele mai multe resurse. Am ajuns în această situaţie, după ce am învăţat cum să abordez toată durerea şi abuzurile din trecutul meu".

1466