Titlu Visatorii
Autor Gilbert Adair
Categorie Diverse
DOWNLOAD PDF
Visatorii

Nu ştiu cine a spus că, dacă o poveste are loc la Paris, atunci, sigur, e şi sex în ea. Nu a
spus‑o el, dar Bernardo Bertolucci, regizorul care a făcut, între altele, şi Ultimul tango la Paris,
ar putea oricând susţine această afirmaţie, mai ales că el este şi autorul filmului Visătorii (2003),
care — chiar dacă nu face paradă de sex onctuos (vă mai amintiţi scena cu untul?) — nu face
deloc abstracţie de erotism. Evident, dacă e Bertolucci şi dacă e Paris, acesta nu poate fi
convenţional. Există chiar câteva close up‑uri pe penisul unuia dintre protagonişti, motiv, de
altfel, pentru care Jake Gyllenhaal, viitorul star din Brokeback Mountain (unde nu s‑a sfiit să dea
viaţă unei pasiuni homosexuale explicite), a refuzat rolul Matthew. (Rolul a fost refuzat şi de
Leonardo di Caprio, dar nu din exces de pudoare, ci pentru că actorul era ocupat până peste cap
cu filmările la Aviatorul.) Şi, pentru ca încărcătura de senzualitate explicită sau implicită să fie şi
mai mare, să precizez şi că rolul titular feminin, Isabelle, din filmul lui Bertolucci a fost jucat de
viitoarea fată Bond, Eva Green...
Totuşi, veţi spune, aceasta vrea să fie prefaţa unui roman! De ce, atunci, atâtea detalii
legate de film şi de filme? O, nu, nu e vorba de un irepresibil puseu de cinefilie, ci de însăşi
geneza acestei cărţi. Înainte de a fi The Dreamers, a fost romanul The Holy Innocents, al
aceluiaşi Gilbert Adair, ziarist londonez născut în 1944 la Edinburgh, dar care, între fatidicul an
1968 şi 1980, a trăit la Paris, acel Paris al pasiunii devastatoare pentru cinematografie şi al
gustului juvenil pentru baricade despre care este vorba în cele două variante ale cărţii. O carte
care a fost remarcată de producătorii de film încă din varianta sa iniţială, dar a cărei ecranizare a
fost respinsă în mod repetat de către autor. Numai că nu‑l putea refuza şi pe Bertolucci, aşa că
Adair a acceptat în cele din urmă, ba chiar a devenit scenaristul filmului The Dreamers/I
Sognatori.
Succesul ulterior al filmului l‑a făcut pe Adair să fie nemulţumit de prima variantă a cărţii
şi a rescris romanul, schimbându‑i şi titlul, devenit acelaşi cu al peliculei. Numai că, precizează
autorul, nu e vorba despre o simplă convertire a scenariului într‑un roman (o aşa‑numită
„novelizare”), ci de o operă care se vrea de sine stătătoare, având propria autonomie estetică.
„Filmul şi cartea or fi ele gemeni”, zice el, „însă, ca şi gemenii ficţionali, Théo şi Isabelle, nu
sunt nişte gemeni identici”. Lucrurile sunt perceptibile la nuanţă (griul din carte şi griul din film
nu seamănă, aşa că mai bine sunt convertite în culori diferite — zice Adair), aşa cum sunt
vizibile în elemente structurale: finalurile sunt exact pe dos.