Titlu Arta compromisului
Autor Ileana Vulpescu
Categorie Literatură motivațională
DOWNLOAD PDF
Arta compromisului

De multe ori te bucuri prea devreme şi te căieşti prea târziu”. De ce mi-o fi venit gândul ăsta? Eu de
bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici târziu, nici prea târziu. Pentru că nu ştiu să mă
bucur. Şi de râs, râd foarte rar. Am citit cândva, într-o carte, că omul plânge mult mai uşor decât râde; în
consecinţă, unui autor dramatic îi e mult mai uşor să compună o piesă care să-ţi stoarcă lacrimi decât una
care să te facă să râzi. Comedia aproape c-a dispărut şi nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la
„boşimani”, dar peste tot, şi la ăia îmbuibaţi şi occidentali! Să-mi caut motiv de căinţă? N-am făcut nimic
reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Şi pânatunci
nu mă plimbasem cu nimeni de mână. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu
începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani.
Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de
profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am
măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru când l-am luat, dar argumentul
decisiv era teama de-a nu rămâne fată bătrână.
Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriţă, ce e drept talentată şi frumoasă. A doua
oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până
i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu şi-a rămas şi el în
Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă şi, probabil, ca să dau o tentă
optimistă existenţei mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în
legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărţile ei sunt atât de triste. Totul e-un eşec. E obositoare lipsa asta,
sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nicio importanţă de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez
reţetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorităţi de stat americane, pe vremea crizei
din ’29-’33: happy end! Era şi-aşa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat şi cu filmele. Trebuia
să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înţeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are
nicio legătură cu platitudinea deprimantă şi coruptă a realităţii. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a
ilustra ideea happy-end-ului! A speranţei atât de constructive!