Titlu Pe apa sambetei
Autor Ileana Vulpescu
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Pe apa sambetei

„Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponibilitatea partenerilor. Evitaţi conflictele cu şefii”. Aşa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparţinea Magdalena. Magdalena citea în orice publicaţie zisa rubrică, fiindcă trăsnăile deacolo reuşeau so amuze. „Lumea e concepută de astrologii ăştia, iviţi în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Eşti copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exişti”. Copiii mai aveau de aşteptat ca să intre în rândul „astrologabililor”, dar bătrânii ce dracu' mai întârziau întro lume care abia aştepta săi vadă în loc cu verdeaţă, exceptândui pe cei care alcătuiau instituţia „bunicală”, adică de crescut nepoţi. În popor e credinţa că omul născut la zi mare e plin de noroc. „Pe dracu'„, îşi spuse Magdalena. „Şi de mine, cares născută de Sântă Maria Mare, şi de varămea Florina, cu Floriile ei, sa ţinut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…”. Măcar Magdalena crezuse treizeci şi cinci de ani căşi aflase un loc în viaţă: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescenţa şi ani din tinereţe nu ştiuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maicăsa, şi dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în puşcărie, fără proces, fără condamnare, dar „politic”, fiindcă altminteri cinear fi avut certificat de deces eliberat denchisoarea Jilava? Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian şi Vetuţa Diaconu, părinţii Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun şi dintro moară de apă. Şi Adrian şi Vetuţa făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărţi, mergeau la teatru şi la cinema la oraş; altminteri, duceau o viaţă semiţărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa şi cu hârleţul, în timp ce Vetuţa era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodăreşti având totdeauna de ajutor câte o fetişoară din sat. Diferenţa de vârstă între cei doi soţi fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuţa aproape patern. Înainte de 23 August '44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutăţile în care se zbăteau ţăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea cel făcuse pe binefăcător săşi piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ şi la moara de apă, moară cel trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cinei erau duşmanii carel trimiseseră la puşcărie, nici el nici Vetuţa naveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuţa îşi luase fetiţa şi se mutase la Bucureşti, întro căsuţă centrală, moştenită de la o mătuşă fără copii, sora maicăsii, căsuţă din care chiriaşii, careşi cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuţa cedase primăriei şi moara şi casa din sat. La Bucureşti, cu mari pile şi cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuţa se trezea dimineaţa la patru, ca la şase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creşă săptămânală. Maicăsa o lua sâmbăta la prânz acasă şi duminică seara o ducea înapoi la creşă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse. Florinei, ca rezistenţă fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioarei face Dumnezeu cuib. Iar Vetuţa avea şi ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – şi anume că mânca pe gratis. Cu toate că şefa ei, divorţată şi mamă de copii, ombia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuţa era atât denspăimântată de tot ce vedea şiauzea că navea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe uşa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea şefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieşea pe uşa întreprinderii. Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptuşiţi cu molton, două fuste şi două pulovere tricotate din lână merinos, un loden şi două basmale rezultate dintro fustă de caşmir de pe vremuri – „pe vremuri” însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau fratesău şi cumnatăsa, pentru a nui compromite faţă de musafirii lor. Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuţa, dar densurat, ioc. Navea nimeni nevoie săşi ian cârcă un copil străin şi o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuţa făcea pe proasta, simulând că nici nu lea auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetiţa povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creşă, apoi la grădiniţă şi la semiinternat, când începuse şcoala. Şi cu fratesău şi cu cumnatăsa, Vetuţa vorbea numai dacă era întrebată şi atunci pe sponci. Se simţea scoasă la marginea societăţii. Deşi ceea ce i sentâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun „politic” între cei din aceeaşi categorie cu ea – Vetuţa nuşi afla nicăieri locul şi se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun şinţelept, nui făcea nici un fel de greutăţi, învăţând excelent şi fiind exemplu de cuminţenie. Fără să spună nimănui, Vetuţa senvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, dea fi adus pe lume un copil. „DoamneDumnezeule, ceo fi fost în capul meu să umblu pe la doctori sămi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, naveam copii. Săracul Adrian, cemi mai spunea: „Ceţi lipseşte, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cinei are săi trăiască, cine nu, să nui dorească? Ai auzit de om nengropat că na avut copii?”„. Dar ei, viaţa fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindul pe Adrian voia săl vadă trecut în altă fiinţă. El sensurase flăcău tomnatic, aşa că nu era saştepte bătrâneţea lui ca să aibă şi ea un copil. Adrian sensurase cu Vetuţa fără săşi mai consulte mama şi surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nui convenea maicăsii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuţa o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuţei, avândui ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar şi pe secretarul primăriei şiatât. Acest fel dea se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuţei. Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiusău cel mare avea opt ani, iar Vetuţa, mezina, opt luni. Până la Vetuţa, Atena îşi căsătorise trei copii. Cu peţit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moşistrămoşi… Altul sensurase cuo fată orfană şi o pusese pe Atena în faţa faptului împlinit. „De ce na venit şi mama dumitalen peţit, cum se vine, cam înţeles că tatăl ţia murit”, îl întrebase coana Atena pe Adrian. „Na venit fiindcă am vrut să mănsor şi eu odată. Mama, şi mai ales surorile mele, cineştiece cusur iar fi găsit şi Vetuţei”. La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap şi nu mai scosese nici un cuvânt asupra nunţii. De ruşinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă şi lui Adrian. Tinerilor căsătoriţi le fusese naş un moşier din vecini, care le cununase şi pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să menţină un echilibrun familie, în aşa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptăţite una faţă de alta: în fiecare lună, Adrian îşi lua nevasta, urcau în trăsură şi le făceau fiecăreia o vizită deo zi. Vetuţa avusese zestre bună, în bani, înghiţită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatusău în scopuri de binefacere. Vetuţa nui reproşase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuinţă; milostenia ei avea limite: nu uitase cum îşi crescuse coana Atena copiii. Deşi înstărită, un creiţar nui scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnişoară de oraş; dembrăcat lembrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă.

538