Titlu Ramas bun casei parintesti
Autor Ileana Vulpescu
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Ramas bun casei parintesti

Mai tot omul se simtendreptăţit, ba chiar obligat, când e să cumpere ceva, săl umilească pe cel care vinde. (Observaţia nu se referă la cumpărător – aşa cum îl înţelege economia politică – şi nici la vânzătorul profesionist. Aici lucrurile se prezintă altfel: mai precis, chiar pe dos.) Aşa sentâmpla şi cu cucoana asta care cumpăra pe nimic o casă enormă, întrun cartier central şi liniştit, o casă care, în stare bună, sar fi vândut cu mai mult de zece ori preţul la care senţeleseseră. — Dumneavoastră leaţi mutat aicişa? întrebă cucoana, arătând din cap, cu tot dispreţul de care eran stare, aragazul cear fi trebuit să fie alb, butelia, masa de bucătărie cu faţă de marmură – marmura unei credenţe vândută mai de mult – şi bufetul imens, ca o faţadă de catedrală, aşezaten partea stângă a verandei pe care scara de marmură porfirie o despărţean două. — Aici sunt de ani de zile. Ai mei nau mai avut loc în bucătărie! — Mda! mormăi cucoana peun ton dubitativ, lăsânduse păgubaşă deaşi duce mai departe ancheta socială, că doar nu de asta venise. — Vai, da' şiacilea pică. Şi treapta astai desprinsă. Din vocabularul cucoanei nu putea lipsi „vai”ul obligatoriu în vocabularul mai tuturor indivizilor cu educaţie precară sau foarte mulţumiţi de sine, indivizi care, prin această exclamaţie, atât de expresivă, îşi manifestă surpriza încântată a descoperirii propriei persoane. Cucoana găsea, la fiecare pas, câteun cusur. Bărbatusău nu scotea o vorbă. — Vai, da' dacă ştiam în ce hal e no cumpăram, vorbea ea fără adresă precisă. De la o vreme profesorului Şerban i se făcu lehamite de observaţiile psihologice la carei da imbold cucoana. Deo viaţăntreagăi tot observa pe oameni şi, după cei stârneau curiozitatea un moment, pe urmăl plictiseau, spunând mai toţi aceleaşi lucruri şiaproape cuaceleaşi cuvinte. — Doamnă, înainte dea cumpăra casa aţi văzuto. Şi vam vânduto la preţul la care vam vânduto fiindcă este aşa cum este. Tonul fusese foarte rece. — Bărbatămio a văzuto, că eu eram în refegén schimb de experienţă. El a vrut so luăm, că dacă era după mine… găseam eu altceva. Mai puneam niţei bani şi luam lucru ca lumea. — Trebuia să vă puneţi deacord înainte dea face actele. Nu va silit nimeni. Ca săi arate că nu mai era dispus saudă nimic, profesorul Şerban rămase cu doi paşi în urmă. Deşi cu trei luni mai înainte casa fusese complet locuită, arăta ca un loc părăsit de ani şi ani. Tavanele erau pline de pete gălbui de la ploaia şi de la zăpada care se strecuraseră prin acoperişul găurit, iar pereţii, cu tapetele dezlipite din loc în loc şi vechi de cel puţin treizeci de ani, mohorâte şi negre de fum, păreau pereţii unui cavou care se deschidea numai ca să mai primească un nou mort. Parchetul, din lemn colorat, aşezat în figuri geometrice, deosebite de la o cameră la alta, senfăţişa ca după trecerea unor turme de tonaj mare. De fapt, singurul care ştia de existenţa parchetului era profesorul, pentru că avea în minte casa aşa cum fusese cu douăzeci şi cincitreizeci de ani în urmă. Ţiar fi trebuit multă imaginaţie pentru a bănui sub stratul compact de jeg din care se detaşau pealocuri pete de grăsime în hărţi singulare – îmbinarea bucăţilor de parchet înguste, şocolatii, de culoarea chihlimbaruluideschis, roşuînchis cu nervuri ca de marmură şi rozstins ca petalele trandafirului veşted. Ar fi fost nedrept din partea profesorului să le ceară un lucru atât de complicat cucoanei şi bărbatului ei, chelner. — Bine, dar cum deor fi adus casan halul ăsta? Pentru prima dată vocea cucoanei navusese nici un ifos şi sunase probabil ca pe vremea când naveau bani. „Dacăi scoţi un moment pe oameni din condiţia lor socială şii pui întro situaţie neutră, în care se manifestă numai ca oameni, ai uneori surprize plăcute. Uite, ca acuma”. Profesorul găsi de cuviinţă săi răspundă. — Aşa sentâmplă când lucrul tău ajunge pe mâna altuia. — În camera asta e parchet! De ăstan culori nam prea văzut. În timp ce spunea aceste cuvinte, cuo privire expertăn inventare, cucoana trecun revistă lucrurile din cameră, apăsând asupra secrétaireului Louis XV, cu două medalioane de Sčvres, încastraten uţile de sus, din lemn de trandafir intarsiat, destul de binentreţinut, şiasupra celor trei portrete de femei, una cu un copil în braţe, aşezate unul lângă altul, pe peretele din faţa paturilor, în stânga oglinzii. — Dulăpioruăla de colo, cu chipuri, nul vindeţi? Profesorul făcu un semn negativ din cap. — Nici tablourileastea pictate? — Nici. „Ne rafinăm, ne rafinăm”, îşi zise profesorun gând. — Avem şi noi tablouri, tot pictate: unul cu liliac, unul cun pepene tăiat felii şiunul co ţigancă, să scuzaţi, cam despuiată, care pufăie dintro lulea, ştiţi ca ţigăncile. Miar fi plăcut ăsta din mijloc – şiarătă cu mâna – cu cucoana cu copil; laş fi pus în odaia fetei nemăritate, e ceva serios. Dar dacă… Ochii cucoanei sentoarseră spre parchet, marfă sigură, gata plătită. — Frumos, păcat că e numai în odaiaasta! — Şin celelalte camere e parchet, dar de murdărie nu se mai vede, îi explică profesorul. — Dan camera asta? — Aici au stat părinţii mei până la moarte. Vedeţi şi lucrurile… — Au stat şi dumnealor în casă? Profesorul ghici mirarea cucoanei cu privire la halul în care arăta casa, deşi proprietarii continuaseră să locuiascăn ea. — Erau foarte bătrâni şi ani de zile nau avut pensie. Nu sau mai putut ocupa de casă. Profesorul Şerban le dădea explicaţiile astea, le făcea o confidenţă fără să io ceară nimeni, fiindcă avea o fire de om cumsecade, care se purta scorţos numai când cineva îl călca pe nervi cu bunăştiinţă. Erau şi ăştia nişte oameni ca toţi oamenii. Profesorul văzuse şi mai rău la viaţa lui şi încă la categorii cu pretenţii de „naştere” şi, uneori, şi mai regretabil, cu pretenţii intelectuale. „Bunăstarea distribuie cu dărnicie, în toate vremurile şi pe toate meridianele, un fel special de încrederen sine, asimilabil, pe multe planuri, cu mitocănia. Când nu eşti deo anumită calitate sufletească, bunăstarea, mai ales când nui moştenită măcar de câteva generaţii, te face săţi pierzi busola, iar carenţa asta se manifestă prin falsificarea planurilor denţelegere şia raporturilor, prin confundarea valorii cu succesul şi prin tendinţa deai umili pe alţii, fiindcă li te simţi superior. Unchiul Tache la nunta Semiramidei. Îi puseseră fetei numele ăsta insuportabil de lung după ce trecuserăn revistă toate numele cunoştinţelor şiale rudelor. Nu era printre ei nici o Semiramidă. Aşa trebuia so cheme pe fata lor. Semiramida nu ieşise nici frumoasă, nici deşteaptă, însă era bună şiatrăgătoare cu timiditatea ei copilăroasă la care seadăuga povara numelui ăsta. Mai ales după ce se măritase şio chema Semiramida Drăgălia. Ginerelui nui găsise unchiul Tache nici un cusur. Intrat în panică din pricina celor 27 de ani ai fetei pe care, de la 18, aştepta so mărite, o dăduse pe Semiramida primuluivenit. La nuntă, un neam mai depărtat, ca săi facă plăcere unchiului Tache, seapucase săi laude ginerele.

590