Titlu Dorul Ultima Luna de Toamna
Autor Ion Druta
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Dorul Ultima Luna de Toamna

În viaţă sunt momente când îţi pare că totul e pierdut, când sufletul ţi-e bântuit de dor şi de deznădejde şi ţi-ai dori măcar un pic de fericire din partea copiilor. Dar cât de important e că bunătatea, tactul, demnitatea, simţul datoriei faţă de părinţi, faţă de copii, faţă de aproapele nostru să ne domine mereu în toate acţiunile. Relaţiile nici pe departe obişnuite dintre părinţi şi copii sunt zugrăvite în chip măiestrit de I. Druţă în nuvela “Ultima lună de toamnă”. Simplitatea concepţiei e un prim însemn al talentului care pune accentul pe capacitatea de a se manifesta prin trăsături de caracter distincte, prin mesaje etice importante, “care n-au voie să fie alambicate în construcţii verbale bizare, străine firii personajelor”. Reflecţiile senine sau amărui asupra vieţii trăite nu ne înfăţişează o criză a “conştiinţei patriarhale” a eroului din nuvelă, ci lumea bogată şi complexă a sufletului, atât de sensibilă la transformări impetuase ale realităţii.
După părerea lui Haralambie Corbul opera poartă amprenta unei mentalităţi profund populare. La Druţă întâlnim motivul popular – dorul – care e mai cu seamă unul “baladesc”, adică “balada bătrânului Tată” din operă.
Sintagma – titlul operei “Ultima lună de toamnă” presupune nu numai “vremea musafirilor în Moldova”. “Ultima lună” mai e şi cea din urmă etapă a vieţii unde omul în etate reflectează asupra existenţei trăite, asupra succeselor şi insucceselor, asupra tăcerii omului pe pământ, asupra morţii. Dorul de viaţă, de copii, de părinţi e mai acut anume în ultima lună de toamnă a vieţii. Părinţii au copii, aceşti copii cresc mari, fiecare îşi găseşte un rost în viaţă, îşi caută destinul, şi la un moment dat rămân bătrânii singuri şi duc dorul, tânjesc, cum e şi firesc după copii: “Mătuşa face focul, vreascurile trosnesc harnic, mistuite de o singura soartă fierbinte şi zâmbeşte, furată de gânduri, bătrâna. Focul din vatră e vechiul ei tovarăş care a ajutat-o să încălzească, să hrănească, să-şi crească odraslele şi cu toate că a rămas singurică, atunci când vede un foc încins, i se pare că se grăbesc să vie toţi cei care au împărţit odată căldura acestei vetre”.