Titlu Despre Dragoste Si Umbra
Autor Isabel Allende
Categorie Psihologie
DOWNLOAD PDF
Despre Dragoste Si Umbra

Prima zi cu soare evaporă umezeala lunilor de iarnă şi încălzi oasele fragile
ale bătrânilor, care ieşiră să se plimbe pe cărările încâlcite ale grădinii. A rămas
în pat doar melancolicul, căci era inutil să-l scoţi la aer curat de vreme ce ochii
lui nu vedeau decât coşmarurile proprii şi urechile îi erau ferecate în faţa zarvei
iscate de păsărele. Josefina Bianchi, actriţa, în rochia lungă de mătase în care
în urmă cu o jumătate de secol îl declama pe Cehov şi cu o umbreluţă menită
să-i apere tenul de porţelan crăpat, înainta încet printre tufele ce în curând
aveau să fie potopite de flori şi bondari.
— Bieţii băieţi, surâse octogenara, percepând tremurul uşor al florilor de numă-
uita şi ghicind acolo prezenţa adoratorilor ei, cei care o iubeau în secret şi
se ascundeau în vegetaţie ca să-i pândească paşii.
Colonelul se deplasă cu câţiva centimetri, sprijinit de cadrul de aluminiu care-i
suporta picioarele moi ca vata. Pentru a sărbători începutul de primăvară şi a
saluta drapelul naţional, ca în fiecare dimineaţă, îşi prinsese la piept medaliile
din carton şi tinichea pe care i le făcuse Irene. Când hârâiala plămânilor i-o
permitea, răcnea ordine soldaţilor şi le poruncea bătrâneilor tremurători să
elibereze Câmpul lui Marte ca să nu fie zdrobiţi de infanteriştii care defilau
mândri cu cizmele lor de lac. Drapelul fâlfâia în aer lângă cablul telefonic
precum un vultur invizibil şi soldaţii luară poziţia de drepţi, încremeniţi, cu
privirea înainte, tobele răsunară şi voci virile intonară imnul sacru pe care doar
el îl auzea. A fost întrerupt de o infirmieră în uniformă de luptă, tăcută
şi discretă aşa cum sunt îndeobşte aceste femei, înarmată cu un şervet cu
care i-a şters balele care i se scurgeau pe la colţurile gurii şi îi udau cămaşa. A
vrut să-i ofere o decoraţie sau s-o înalţe în grad, însă ea s-a întors şi l-a lăsat
baltă, cu intenţiile lui cu tot, după ce l-a avertizat că, dacă îşi mai murdăreşte
izmenele, o să-i dea trei la fund, că se plictisise să le tot spele rahatul. La cine
s-o referi zăpăcita asta, se întrebă colonelul, convins că era vorba de văduva
cea mai bogată din regat. Doar ea folosea scutece în toată tabăra din cauza
unei răni de glonţ care-i făcuse praf sistemul digestiv şi-o pironise definitiv întrun
scaun cu rotile, dar nici măcar pentru asta nu era respectată. La cea mai
mică neatenţie îi şterpeleau agrafele şi panglicile, lumea asta e plină de hoţi şi
ticăloşi.
— Hoţii! Mi-au furat papucii! ţipă văduva.
— Mai taci, bunico, că te aud vecinii, răspunse infirmiera în timp ce-o împingea
la soare.
Invalida a continuat să-şi ţipe acuzaţiile până a rămas fără aer şi-a fost nevoită
să tacă dacă nu voia să moară, dar tot i-au mai rămas forţe ca să întindă un
deget artritic către satirul care-şi deschidea prohabul pe furiş ca să le arate
doamnelor un penis lamentabil. Nu-l lua nimeni în seamă, cu excepţia unei
cucoane mărunţele îmbrăcate în doliu, care observa smochina aceea uscată cu
oarece tandreţe. Era amorezată de stăpânul ei şi seara lăsa uşa întredeschisă,
doar-doar l-o face să se hotărască.
— Putoare, mormăi văduva cea bogată, după care zâmbi, căci dintr-odată îşi
amintise de vremurile de demult, pe când mai avea un bărbat care plătea cu
monede de aur privilegiul de a fi primit între coapsele ei zdravene, lucru care
se petrecea destul de des. Ajunsese să aibă un sac plin, atât de greu că un
marinar n-ar fi reuşit să-l ridice în spate.
— Unde-mi sunt monedele de aur ?
— Ce spui acolo, bunico ? întrebă distrată infirmiera din spatele scaunului cu
rotile.

1303