Titlu Insula de sub mare
Autor Isabel Allende
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Insula de sub mare

La cei patruzeci de ani ai mei, eu, Zarité Sedella, am avut mai mult noroc decât alte sclave. Voi trăi mult şi bătrâneţea-mi va fi tihnită pentru că steaua mea – ma z’étoile – străluceşte chiar şi atunci când cerul e înnorat. Cunosc plăcerea de a fi cu bărbatul ales de inima mea când mâinile lui mari îmi trezesc pielea. Am avut patru copii şi un nepot, iar cei care trăiesc sunt liberi. Prima amintire fericită, eram pe-atunci o mucoasă costelivă şi lăţoasă, e că mă mişc în sunetul tobelor, şi e şi cea mai recentă, căci azi-noapte am fost în piaţa Congo şi am dansat în neştire, fără să mă gândesc la nimic, iar azi trupul mi-e cald şi ostenit. Muzica e vântul care şterge anii, amintirile şi frica, jivina aceea care s-a pitit în mine. Când bat tobele, Zarité cea de toate zilele dispare şi redevin fetiţa care dansa încă neştiind să meargă ca lumea. Izbesc pământul cu tălpile şi viaţa mi se urcă pe picioare, îmi trece prin oase, mă ia în stăpânire, îmi şterge supărările şi-mi îndulceşte amintirile. Lumea se cutremură. Ritmul se naşte în insula de sub mare, zgâlţâie pământul, trece prin mine precum un fulger şi urcă la cer luând cu el necazurile pentru ca Papa Bondye să le mestece, să le înghită şi să mă lase curată şi mulţumită. Tobele înving frica. Tobele sunt moştenirea din partea mamei, forţa Guineei o am în sânge. Atunci nimic nu-mi stă în cale, devin învăluitoare precum Erzuli, loa dragostei, şi mai iute ca biciul. Scoicile pe care le port la glezne şi la mâini pocnesc, tărtăcuţele întreabă, tobele Djembe răspund cu glas de pădure, timpanele îşi fac auzit glasul metalic, trezind Djun Djun-ii care ştiu să vorbească, marele Maman scoate un sforăit atunci când e lovit ca să le cheme pe loas. Tobele sunt sacre, prin ele vorbesc zeiţele, loas. În casa unde am trăit primii ani tobele tăceau în camera pe care o împărţeam cu Honoré, celălalt sclav, dar erau scoase adesea şi duse în altă parte. Madame Delphine, stăpâna mea de atunci, să n-audă zgomote de sclavi, doar tânguielile melancolice ale clavecinului ei.

980