Titlu Paula
Autor Isabel Allende
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Paula

Ascultă, Paula, vreau să-ţi spun o poveste, ca atunci când te vei
trezi să ştii pe ce lume te afli.
Legenda familiei ia naştere la începutul secolului al XIX-lea, când
un zdravăn marinar basc a debarcat pe coasta chiliană, cu capul plin de
planuri de mărire şi apărat de medalionul maică-sii atârnat de gât; dar,
1
ca să nu ne îndepărtăm atât de mult, ajunge să ştii că descendenţa sa s-a
compus dintr-o stirpe de muieri impetuoase şi bărbaţi buni de muncă şi
cu inimă mare. Unii dintre ei, mai irascibili, au murit scoţând spume pe
gură, dar poate că motivul n-a fost turbarea, aşa cum susţin gurile rele,
ci vreo boală locală. Au cumpărat pământuri mănoase în apropierea
capitalei, care şi-au sporit valoarea în timp, s-au cizelat, au înălţat
conace senioriale cu parcuri şi alei, şi-au măritat fetele cu creoli bogaţi,
şi-au educat fiii în severe colegii religioase, astfel că, anii trecând, au
ajuns să facă parte dintr-o orgolioasă aristocraţie moşierească ce a
dăinuit mai bine de un secol, până când tăvălugul modernităţii a
înlocuit-o la putere cu tehnocraţi şi comercianţi. Unul dintre ei era
bunicul meu. A venit pe lume în condiţii îmbelşugate, dar tatăl lui a
murit curând după aceea, în urma unui glonţ inexplicabil; nu s-au aflat
niciodată amănuntele celor petrecute în noaptea aceea fatidică, o fi fost
un duel, o răzbunare sau vreo crimă din dragoste, oricum, familia s-a
pomenit sărăcită aşa că el, bunicul meu, fiind cel mai mare, a fost nevoit
să lase studiile şi să-şi caute de lucru ca să-şi întreţină mama şi să-şi ţină
fraţii mai mici la şcoală. Mulţi ani mai târziu, pe când ajunsese un domn
cu avere în faţa căruia oamenii îşi scoteau pălăria, mi-a mărturisit că
sărăcia cea mai rea e cea care se vede după haine, pentru că trebuie s-o
ascunzi. Se prezenta impecabil în costumele tatălui său transformate
pentru el, cu guler ţeapăn şi hainele bine călcate ca să nu se vadă cât de
vechi erau. Perioada aceea de penurie i-a călit caracterul, credea că viaţa
înseamnă doar trudă şi muncă şi că un om onorabil are menirea de a-şi
ajuta aproapele. Încă de pe atunci avea expresia aceea de concentrare şi
integritatea care l-au caracterizat mereu, era făcut din acelaşi aluat dur
ca şi strămoşii săi şi, aidoma multora dintre ei, era un om cu picioarele
pe pământ, numai că o parte din suflet îi zbura spre tărâmul abisal al
viselor. De aceea s-a amorezat de bunică-mea, mezina unei familii cu
doisprezece copii, cu toţii nişte nebuni excentrici şi adorabili, precum
Teresa, căreia spre sfârşitul vieţii începuseră să-i crească aripi de sfântă,
iar în noaptea când a murit, s-au uscat toţi trandafirii din Parcul
Japonez; sau Ambrosio, mare petrecăreţ şi muieratic, care în clipele de
generozitate se despuia pe stradă şi-şi dăruia hainele săracilor. Am
crescut ascultând poveşti despre talentul bunică-mii de a prezice
viitorul, a citi gândurile altora, a vorbi cu animalele şi a muta obiectele
cu privirea. Se spune că odată a deplasat masa de biliard din salon, dar
eu n-am asistat decât la mişcarea unei biete zaharniţe, care la ora

ceaiului o pornea uşurel pe faţa de masă. Aceste însuşiri produceau
oarece rezervă şi, în ciuda faptului că fata era încântătoare, posibilii
pretendenţi cam dădeau înapoi; însă pentru bunicul telepatia şi
telekinezia erau nişte amuzamente nevinovate, în nici un caz nişte
oprelişti serioase în calea căsătoriei. Pe el nu-l neliniştea decât diferenţa
de vârstă: ea era mult mai mică, atunci când o cunoscuse, încă se mai
juca cu păpuşile şi umbla cu o perniţă jerpelită în braţe. Văzând-o mult
timp doar ca pe o copilă, nu şi-a dat seama de sentimentele lui decât
într-o bună zi, când ea a apărut îmbrăcată în rochie lungă şi cu părul
strâns; a avut atunci revelaţia iubirii lui latente, ceea ce l-a aruncat într-o
criză de timiditate şi l-a făcut să renunţe să mai vină în vizită. Ea a
ghicit însă ce era în sufletul lui şi, înainte chiar ca el să-şi lămurească
simţămintele încurcate, i-a trimis o scrisoare, prima dintre multele pe
care-avea să le scrie în clipele hotărâtoare ale vieţii lor. Şi nu era o
epistolă parfumată de tatonare a terenului, ci un biet bilet scris cu
creionul pe o foaie de caiet în care-l întreba fără ocolişuri inutile dacă
voia să fie bărbatul ei, iar în caz că da, când. După câteva luni se
căsătoreau. Mireasa a ajuns în faţa altarului ca o imagine de pe vremuri,
învăluită în dantele de culoarea fildeşului şi cu flori de ceară în păr; de
cum a văzut-o, a ştiut c-avea s-o iubească cu încăpăţânare până la
sfârşitul zilelor.

1019