Titlu Florile înghețate din martie
Autor Ismail Kadaré
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Florile înghețate din martie

În vreme ce traversa intersecţia, lui Marku Gurabardhi îi atrase atenţia un
grup de oameni care se tot îmbulzeau pe trotuarul din dreapta. Poate că şi-ar fi
continuat drumul, dacă nu ar fi auzit cu-vântul ,,şarpe“, pronunţat mai mult cu
uimire, decât cu teamă.
Şarpe, pe vremea asta? se întrebă el şi se întoarse să vadă ce se în-tâmplă.
Aceeaşi întrebare şi-o puseseră, probabil, şi ceilalţi trecători curioşi. Şarpe, întradevăr,
spuneau ei, după care se retrăgeau pen-tru a face loc şi altora să vadă.
Ceea ce nu se ştia era dacă jivina e vie sau moartă.
Încă din primul moment, Marku a înţeles că şarpele nu era nici viu şi nici
mort, ci doar îngheţat.
Cei doi copii, care cine ştie cum scoseseră jivina din pământ, pri-veau mândri
spre grupul de curioşi din stradă parcă pentru a le ară-ta că şarpele era al lor,
atingându-l apoi din când în când cu băţul. După fiecare atingere, oamenii făceau
un pas înapoi, deşi unul din-tre ei repeta întruna: nu vă fie frică, şarpele îngheţat
nu poate să muşte şi, chiar dacă ar putea, nu-i nici un pericol, are veninul
subţire ca apa.
Un bărbat cu pălărie căuta din priviri pe cineva, pentru a-şi vărsa năduful.
Merităm să ni se întâmple aşa ceva, spunea el. Mentalitate mai înapoiată ca a
noastră n-ai să găseşti la nimeni. Vine unul şi, în loc să facă o treabă serioasă, se
pune şi răscoleşte pământul dis-de-dimineaţă, ca să scoată de acolo, ce ? Un
şarpe. Ce fel de creier au ăş-tia, oameni buni? Să fi fost vorba despre vreo vază
sau vreun vas din ăla vechi de bronz, aşa cum se întâmplă peste tot în lume, n-ar
fi mişcat un deget, dar pentru scârboşenii ca asta nu ne întrece nimeni.
Alţi doi inşi se întrebau ce ar fi trebuit făcut cu şarpele. Să-l bage din nou în
gaura de unde fusese scos, să apuce şi el primăvara, aşa cum lăsase Dumnezeu,
sau să-l pună lângă sobă să se dezgheţe, dar, atenţie, cu cea mai mare grijă.
Mă, voi sunteţi întregi la minte sau nu? interveni un al treilea. Am îngheţat de
frig toată iarna şi nu i-a păsat nimănui, iar acum ne stoarcem creierii cum să
încălzim un şarpe?
S-a stricat lumea de tot, zise o bătrână. Aşa ceva, să scoţi un şarpe îngheţat
din pământ, n-am văzut de când sunt eu.
Marku se întoarse să plece. Să fi fost Zef în locul lui, ar căuta cu si-guranţă
vreo legătură obscură între şarpele îngheţat şi ceea ce se pe-trecea în jur. Cu
două săptămâni în urmă, în vreme ce discutau des-pre schimbările de climă şi
natura umană, Zef îi spusese că toate aceste ciudăţenii îi aminteau de povestea
fetei măritate cu un şarpe. Chipurile acestea, care azi ţi se înfăţişează sub o
mască, iar mâine sub alta, ca şi când ar fi actori pe scenă, nu prevestesc nimic
bun, ur-mase Zef gânditor.
Marku simţi un uşor sentiment de vinovăţie. Trecuseră două săp-tămâni de
când nu-şi mai întâlnise prietenul nici la cafenea şi nici la birou, şi în tot acest
timp nu se întrebase ce o mai fi cu el.
Maşina poliţiei trecu pe lângă el şi zgomotul de motor îl făcu să ridice capul.
Praful ridicat de ea, în vălătuci înecăcioşi, se aşternea cu greu la loc pe strada
pustie la ora aceea.
Deşi automobilul trecu în goană, Marku tot apucă să surprindă privirea
comandantului adjunct, aşezat lângă şofer, ba chiar avu im-presia că celălalt
întorsese niţel capul să-l vadă mai bine.
Pentru o clipă, Marku avu intenţia să-i strige: ia mai du-te naibii la treaba ta!
Îl enerva când cineva întorcea capul după el. Şi asta cu atât mai mult cu cât,
atunci când se întâlneau la bar, avea impresia că adjunctul şefului de secţie îl
fixa din ce în ce mai stăruitor. Îi ve-nea să râdă când se gândea că, în timp ce
înainte vreme o asemenea privire te făcea să te întrebi îngrozit oare ce „porumbel“
îţi scăpase pe gură, acum aproape că ai fi vrut să fii suspectat... Era, desigur,
târziu, pentru multe. Chiar prea târziu.
O a doua maşină, de astă dată cea a ambulanţei, gonind în aceeaşi direcţie, îl
convinse că se întâmplase ceva.
Numai de nu s-ar duce la şarpele ăla, zise, dar alungă repede gân-dul acesta.
În vreme ce se apropia de clădirea în care-şi avea atelierul, îşi aminti din nou
istoria aceea ciudată, pe care i-o povestise Zef: logod-na fetei cu reptila, apoi ziua
nunţii, muzica tristă, prima noapte... Ai-ci, în punctul acesta, de obicei îi scăpa
un oftat.
Înainte de a deschide poarta atelierului, privirea i se opri o clipă pe canatul
din dreapta. I se păru că era lovit. Apoi îşi aminti că era aceeaşi lovitură pe care o
văzuse cu o săptămână înainte, când bănu-ise că cineva a vrut să-i spargă
atelierul.
Ferestrele camerei lui erau nespălate de multă vreme, totuşi înă-untru era
destulă lumină. Ba chiar mai multă decât era nevoie. Privi o bucată de vreme
şevaletul cu nudul neterminat pe el, apoi picturi-le atârnate la întâmplare peste
tot. Unele erau puse direct pe podea, sprijinite de perete, majoritatea întoarse cu
spatele. Deşi stăteau de mult aşa, el le ştia pe dinafară. ,,Delegată“,
,,Sărbătoarea pâinii“, „Primăvara în munţi“, ,,Miner cu lămpaş“.
Picioarele îl duseră singure spre şevalet, unde cercetă pensulele pe care voia
să le folosească, apoi atinse cu mâna ultima pânză, nu-dul, în locul pe care abia
începuse să picteze umbra pubisului. Nu-mai de nu i-ar trece prin cap să se radă
iar, îi trecu prin minte şi-şi privi ceasul. Fata trebuia să apară dintr-o clipă întralta.
Ultima oară discutaseră tocmai despre părul de la pubis. El încercase să-i
explice că asta avea de-a face nu numai cu preferinţele lui de mascul, ci, în
primul rând, cu arta. În vecii vecilor n-ar fi putut reda în pictura lui un pubis
tuns, ca în filmele erotice sau la parada modei. Reuşise cu greu s-o convingă.
Marku se uită din nou la ceas. Ca de fiecare dată, după câteva zi-le, era
nerăbdător să vadă schimbările de pe trupul ei. Sentiment ca-re avea în el şi o
dorinţă arzătoare, de un fel aparte, mai ales că acum fata se întorcea din
Capitală.