Titlu Generalul armatei moarte
Autor Ismail Kadare
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Generalul armatei moarte

Peste pământul străin cădea ploaie amestecată cu zăpadă. Lapoviţa
udase pista aeroportului, clădirile, santinelele. Udase câmpul şi coastele
dealurilor din jur şi lucea pe asfaltul negru al şoselei. Dacă n-ar fi fost
începutul acela de toamnă, oricine şi-ar fi închipuit că ploaia nu-i decât o
coincidenţă stranie. Generalul, în schimb, ştia că nu-i aşa. Venea în Albania
dintr-o ţară străină pentru a repatria osemintele ostaşilor căzuţi aici în ultimul
război mondial. Negocierile între cele două guverne începuseră încă din
primăvară, dar înţelegerea finală fusese semnată abia la sfârşitul lui august,
când apăruseră şi primele semne ale anotimpului rece. Aşadar, era toamnă şi
ploaia îşi avea rostul ei. Generalul ştia lucrul acesta. Înainte de a pleca, se
informase, printre altele, şi asupra climei din Albania. Ştia, de pildă, că aici
toamna e umedă şi ploioasă. Dar, chiar dacă ar fi citit în cărţile acelea că, în
Albania, toamna ar fi uscată, ploaia asta nu l-ar fi surprins defel. Dimpotrivă,
chiar. Şi asta din pricină că avusese mereu impresia că misiunea lui nu se
poate desfăşura decât pe ploaie. Privise, minute în şir, prin hubloul avionului,
munţii aceia înfricoşători. Piscurile lor tăioase păreau că vor spinteca dintr-un
moment într-altul pântecul avionului. Oriunde te-ai fi întors, doar povârnişuri.
Prăpăstii sinistre care se prăvăleau în neguri. Prin hăurile acelea şi pe
coclaurii înceţoşaţi dormea sub ploaie armata pe care el venise s-o
dezgroape. Acum, când călca pentru prima oară pe pământul străin, simţea
mult mai clar teama aceea tulbure pe care i-o stârnise, cu luni în urmă,
senzaţia de neputinţă ce-i însoţea misiunea. Armata lui se afla acolo, jos, în
afara timpului, încremenită, calcifiată, acoperită de pământ. Acceptase
misiunea s-o scoată din morminte. Lucrul acesta îi provoca teamă. Era o
misiune neobişnuită, marcată de necunoscut, de surzenie şi de neant.
Consecinţele ei ar fi putut fi surprinzătoare.
Pământul care i se înfăţişase, în cele din urmă, înainte de aterizare, în
loc să-i dea un dram de siguranţă cu fermitatea lui, din contră, îi sporise
teama. La indiferenţa morţilor se mai adăuga şi nepăsarea lui. Dar parcă nu
era doar asta. Era ceva mai mult. Prăbuşirea nebunească a versanţilor în
ceaţă, coamele frânte dureros nu arătau nimic altceva decât ostilitate.
Pentru câteva clipe, misiunea pe care o avea i se păru imposibilă. Apoi,
cu greu, reuşi să-şi revină. Temerile pe care i le provoca primirea duşmănoasă
a pământului, dar, mai ales, cea a munţilor, puteau fi înfruntate doar cu
ajutorul sentimentului de mândrie pe care i-l trezea misiunea lui. Fragmente
de discursuri şi de articole, frânturi de discuţii, imnuri, cadre de film,
ceremonii, drapele, clopote; toată rezerva aceasta de încredere, cufundată în
străfundul conştiinţei lui, se ridica încet, încet la suprafaţă. Mii de mame din
ţara lui aşteptau ca el să le aducă osemintele fiilor lor. Iar el era convins că le
va aduce. Îşi va îndeplini cu cinste misiunea măreaţă şi sfântă. Nu va
precupeţi nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, niciunul nu trebuie să rămână
în pământ străin. Da, avea o misiune înălţătoare. Şi, în timpul călătoriei,
repetase de câteva ori cuvintele pe care o doamnă din înalta societate i le
spusese înaintea plecării: „Ca un şoim singuratic şi mândru vei zbura peste
munţii aceia tragici, ca să-i smulgi din clonţul şi din ghearele lor pe sărmanii
noştri fii”.
Şi iată că acum călătoria lui se sfârşea. Din momentul în care avionul
lăsase munţii în urmă şi zbura deasupra dealurilor şi câmpiei, generalul se
simţise mult mai în apele lui.
Aparatul rula deja pe pista udă. Luminiţele roşii şi violete alergau de o
parte şi de alta. Pomi desfrunziţi, un soldat cu pelerină, un altul, stând ţeapăn
la marginea pistei, totul rămânea repede în urmă. Şi apoi, grupul de oameni
care veniseră să-l întâmpine şi care înaintau spre avion.
Generalul coborî primul. În urma lui, preotul care-l însoţea. Vântul umed
îi lovi cu forţă în obraz şi ei îşi ridicară gulerele.
Jumătate de oră mai târziu, maşinile în care se aflau cei doi alergau cu
repeziciune spre Tirana.
Generalul se întoarse spre preot, care privea tăcut pe fereastră. Avea
chipul încremenit şi lipsit de expresie. Generalul înţelese că nu avea nimic săi
spună şi aprinse o ţigară. Apoi, privi din nou aiurea. Peisajul străin părea
rupt şi deformat de albiile pârâiaşelor care-şi făceau loc prin viroage de
calcar.
Auzi, de departe, şuieratul unei locomotive. Generalul se chinui să
înţeleagă pe ce parte venea trenul, pe partea lui sau pe cea a preotului. Văzu
că venea pe partea lui. Îl urmări cu privirea până ce dispăru în ceaţă. Apoi, se
întoarse din nou spre preot şi văzu că acesta avea acelaşi chip imobil şi
inexpresiv. Generalul îşi zise din nou că, în definitiv, nici nu avea ce să-i
spună. Ba chiar observă că până şi gândurile îl părăsiseră. Cernuse totul prin
minte în timpul călătoriei. Acum se simţea obosit. Mai bine să nu se
gândească la nimic nou. Destul. Ce-ar fi să se privească în oglindă dacă
uniforma era în regulă?
Când intrară în Tirana, tocmai se însera. Ceaţa atârna peste blocuri,
peste felinare şi peste copacii din parc. Generalul se învioră. Privea prin
fereastra maşinii la trecătorii care mergeau grăbiţi prin ploaie. O groază de
umbrele, observă. Ar fi dorit să-i vorbească preotului, pentru că liniştea dintre
ei devenise insuportabilă, dar nu ştia ce să-i spună. Pe partea lui zări o
biserică, apoi o geamie. Pe cea a preotului, erau nişte blocuri în construcţie,
înconjurate de schele. Macaralele se învârteau prin ceaţă, sclipindu-şi
luminiţele ca nişte ochi de balaur. Generalul îi arătă preotului biserica şi
geamia. Dar celălalt nu părea deloc interesat. E greu să-l scoţi dintr-ale lui,
gândi generalul. Acum se simţea ceva mai bine, deşi nu avea cu cine să
vorbească. Însoţitorul albanez stătea în faţa preotului, iar cei doi care-l
întâmpinaseră la aeroport, un deputat şi un reprezentant al ministerului,
veneau în urmă cu o altă maşină.
La hotelul „Dajti” generalul îşi reveni complet. Urcă în camera lui şi-şi
dădu jos uniforma. Coborî apoi la centrala din hol şi ceru să i se dea legătura
cu cei de acasă.
Generalul, preotul şi cei trei albanezi se aşezară la o masă. Discuţia
debută cu tot felul de lucruri lipsite de importanţă. Evitau mai ales
comentariile de ordin politic. Generalul era extrem de serios şi de curtenitor.
Preotul vorbea puţin. Generalul profită de asta şi lăsă să se înţeleagă că el
era pionul principal. Le vorbi despre minunatele tradiţii ale omenirii legate de
îngropatul soldaţilor. Aminti de greci şi de troieni, care-şi înmormântau cu
atâta fast morţii, în răgazurile dintre două lupte. Avea mare încredere în
misiunea lui mare şi sfântă. Şi-o va îndeplini cu orice preţ. Mii de mame îşi
aşteptau fiii. O aşteptare de douăzeci şi ceva de ani. Este adevărat, aceasta
era o altfel de aşteptare. Pentru că ele speraseră mai întâi ca ei să li se
întoarcă acasă vii şi nevătămaţi. Totuşi, îşi zise, şi morţii sunt la fel de
aşteptaţi.

570