Titlu Harry Potter Si Piatra Filozofala
Autor J. K. Rowling
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Harry Potter Si Piatra Filozofala

BĂIATUL DE ODINIOARĂ.
Domnul şi doamna Dursley, de pe Aleea Boschetelor, numărul 4, erau
foarte mândri că erau complet normali, slavă Domnului! Erau ultimii oameni de
la care teai
fi aşteptat să fie amestecaţi în ceva straniu sau misterios, fiindcă,
pur şi simplu, nu credeau în astfel de aiureli!
Domnul Dursley era directorul unei firme, numite Grunnings, care făcea
burghie. Era un bărbat înalt, mătăhălos, aproape fără gât, dar avea o mustaţă
foarte bogată. Doamna Dursley era blondă, foarte slabă, şi avea un gât, cam de
două ori lungimea normală, ceea ce îi era de mare folos, deoarece îşi petrecea
majoritatea timpului uitânduse
peste gard, în curţile vecinilor, iscodind tot ce
se putea. Cei doi aveau un fiu, pe nume Dudley, care era cel mai reuşit copil
din lume (după părerea lor).
Familia Dursley avea tot ce şiar
fi putut dori, dar mai avea şi un secret,
pe care nu vroiau în ruptul capului săl
descopere cineva! Le era insuportabil
chiar şi gândul că cineva ar fi putut afla vreodată despre familia Potter.
Doamna Potter era sora doamnei Dursley, dar nu se mai văzuseră de câţiva ani
buni. De fapt, doamna Dursley pretindea chiar că nu are nici o soră, deoarece
doamna Potter şi dragul ei soţ bundenimic
erau complet opuşi felului ei de a
fi. Familia Dursley se cutremura numai la gândul că vecinii lor lear
fi putut
vedea vreodată rudele. Familia Potter avea şi ea un fiu, dar domnul şi doamna
Dursley nul
văzuseră niciodată şi nici nu doreau aşa ceva. Copilul era alt
motiv care îi ţinea la distanţă. Cum să se joace micul lor Dudley cu un astfel de
copil?!
Când domnul şi doamna Dursley se treziră în acea zi de marţi, mohorâtă
şi tristă, în care începe povestea noastră, în afară de cerul întunecat, nimic nu
prevestea lucrurile stranii şi misterioase care urmau să se petreacă în întreaga
ţară. Domnul Dursley fredona ceva, în timp ce îşi lua din şifonier cea mai
anostă cravată, bună pentru o zi de muncă, desigur! Doamna Dursley
trăncănea veselă, în timp ce se străduia săl
potolească pe micuţul Dudley, care
nu mai contenea cu ţipetele.
Nici unul nu observă bufniţa mare şi pământie, care zbura prin faţa
ferestrei.
La opt şi jumătate fix, domnul Dursley îşi luă servieta, o ciupi uşor de
obraz pe doamna Dursley şi încercă săl
sărute pe Dudley, dar rată momentul,
fiindcă pe băiat îl apucară năbădăile şi începu să împroaşte peste tot cu lapte şi
biscuiţi.
— Mare zvăpăiat! zâmbi domnul Dursley şi ieşi din casă. Se urcă în
maşină şi plecă. La colţul străzii, observă primul semn ciudat: un motan care
studia o hartă! Preţ de o secundă nu îşi dădu seama de grozăvia situaţiei, apoi,
întoarse brusc capul, să vadă dacă nu se înşelase. Da, era un motan vărgat,
dar nici urmă de hartă! Cum de se gândise, măcar, la aşa ceva? Probabil că
lumina îi jucase o festă. Domnul Dursley clipi şi se uită fix la motan. Acesta îi
întoarse privirea. În timp ce mergea mai departe, domnul Dursley continua să
privească motanul prin oglinda retrovizoare. Acum, jivina citea numele străzii,
adică se uita la plăcuţa străzii. Cine a mai văzut pisică, care să citească
plăcuţele străzilor sau să se orienteze pe hărţi?! Domnul Dursley ridică din
umeri şi alungă din minte imaginea motanului. Tot drumul nu se mai gândi
decât cum să obţină în ziua aceea o comandă cât mai mare de burghie.
Dar, la marginea oraşului, imaginea burghielor fu alungată din mintea lui
de altceva straniu. Cum deabia
se mişca, încet ca melcul, în aglomeraţia
şoselei, nu putu să nu observe oamenii îmbrăcaţi cât se poate de ciudat,
oameni cu pelerine largi pe umeri. Nu putea să sufere oamenii îmbrăcaţi
extravagant! Îşi închipui că era vreo altă modă stupidă. Bătu nervos cu degetele
pe volan, când ochii îi căzură pe un grup de astfel de… ciudaţi, ca să nu spună
altfel! Şuşoteau agitaţi între ei. Domnul Dursley observă cu stupoare că unii
dintre ei nici măcar nu erau tineri. Cum puteau unii de vârsta lui să poarte
acele pelerine fistichii, de culoare verdesmarald?!
Ce tupeu pe ei! Apoi, îi trecu
prin cap că oamenii aceia strângeau probabil fonduri pentru cine ştie ce, deaia
erau îmbrăcaţi aşa bătător la ochi. Da, asta trebuia să fie! Traficul se
descongestionă şi, după puţin timp, domnul Dursley ajunse în parcarea firmei.
Gândul lui era din nou la burghie.