Titlu Supa de pui pentru suflet
Autor Jack Canfield, Mark Victor Hansen
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Supa de pui pentru suflet

Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de mult
te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţa
sa părea vizibil că se afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi... dacă se putea
aşa ceva.
La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătit să-l las să plece de
lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de
mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venise
sorocul. I-am spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine”. A râs
de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după moarte. Nici eu nu pot să
spun că eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut să
cred că poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă”.
Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimă în
propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit la gândul că cei
din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a
dat ultima răsuflare.
Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după
noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni
lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită.
Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele
fete, am simţit moartea ei ca un copil părăsit.
Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o cameră întunecoasă şi
liniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început
să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un
semn.
Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiper-acută. Capul meu era
cuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut să adun coloane întregi de cifre.
Am verificat să văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fi
mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburând
suprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment
care trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să controlez mesajele de pe cealaltă
lume. Mă voi opri acum”.
Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el înainte ca boala
Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei păr
argintiu îi înconjura faţa plăcută. Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut
senzaţia că, dacă întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani
în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy,
parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea nimic. Mă întrebam cum se poate
întâmpla aşa ceva, să mă gândesc la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-am
simţit puţin vinovat că nu mă gândisem şi la ea.
I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi de boala aceea aşa
de îngrozitoare”.
Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a înţeles ce i-am spus.
Apoi a zâmbit - un zâmbet minunat - şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte
este dragostea”. Şi a dispărut.
Am început să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut din acel
moment, cu toată puterea sufletului meu, că dragostea pe care o dăm şi o primim este
unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rămâne.
Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel
moment va rămâne pe veci în inima mea.
Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur că într-o zi,
când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi va spune, „Ţi-am spus astăzi că te
iubesc?”