Titlu Dragoste de viata
Autor Jack London
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Dragoste de viata

Pe mal veneau şotânc-şotânc, coborând la vale, doi oameni.
Cel care mergea în faţă se poticnea din când în când în bolovanii
colţuroşi, presăraţi pe toată albia râului. Amândoi erau istoviţi, abia
se mai ţineau pe picioare. Pe feţe aveau întipărită resemnarea,
resemnarea pe care ţi-o dă suferinţa grea şi îndelungată.
Baloturi grele de pături, prinse cu nişte curele petrecute pe
după frunte, le atârnau în spate. Şi amândoi ţineau în mâini câte o
puşcă. Mergeau încovoiaţi, cu capetele întinse înainte, cu privirile
în pământ.
- Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartuşele pe
care le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea în
urmă.
Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Şi vorbea morocănos;
primul, şonticăind prin torentul lăptos care spumega printre stânci,
nici nu cataghisi măcar să răspundă.
Celălalt venea în urma lui, la un pas distanţă. Nu-şi scoseseră
ghetele; şi apa era rece ca gheaţa, atât de rece încât le amorţiseră
gleznele, labele picioarelor.....
Pe alocuri valurile creşteau, spărgându-li-se în genunchi; şi tot
mergeau aşa, clătinându-se şi pipăind atent cu piciorul fundul apei,
înainte de a face un pas.
Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel din urmă alunecă şi
era cât pe ce să cadă, dar încordându-se din răsputeri, îşi regăsi
echilibrul, nu fără a scoate în acelaşi timp un urlet de durere. Părea
ameţit, gata să leşine. Se aplecă înainte, nesigur pe picioare,
întinzând mâna slobodă de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. După
ce-şi regăsi echilibrul, făcu un pas dar iar se poticni şi iar fu cât pe
ce să cadă. Înciudat, rămase locului nemişcat, uitându-se la
celălalt, care în tot acest timp nu întorsese niciodată capul.
2
Dragoste de viaţă - Jack London
Rămase aşa vreme de un minut, ca şi când s-ar fi sfătuit cu
sine însuşi. Apoi strigă:
- Ei, Bill, mi-am scrântit glezna!
Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fără
să arunce măcar o privire în jur. Cel care rămase în urmă îl vedea
cum se depărtează şi cu toate că avea faţa împietrită, ochii îi
căpătaseră expresia unui cerb rănit.
Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal şi-şi urmă drumul,
drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese în
torent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puţin, făcând să
freamăte mărăcinişul de ţepi negri care le acopereau. De câteva ori
scoase limba ca să le mai umezească.
- Bill! Strigă el.
Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat la
strâmtorare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum se
depărtează şchiopătând şi clătinându-se, dar urcând totuşi
povârnişul domol, spre coama lină a colinei joase care mărginea
orizontul. Îl urmări până ce trecu peste culme şi dispăru. Apoi se
întoarse şi-şi roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mai
rămăsese acum, după plecarea lui Bill.
Aproape de orizont, soarele se iţea tulbure, înghiţit de valuri
masive şi dense de aburi şi de neguri. Mutând întreaga greutate pe
piciorul teafăr, omul îşi scoase ceasul. Era ora patru, şi gândinduse
că era spre sfârşitul lui iulie sau în jurul lui 1august (nu ştia data
precisă, ci doar cu o aproximaţie de o săptămână sau două) socoti
că soarele se află la nord-vest. Întorcându-şi privirea spre sud, se
gândi că undeva, dincolo de aceste dealuri întunecate, trebuie să
se întindă marele Lac al Ursului; şi că tot pe acolo, de-a curmezişul
pustietăţilor canadiene, trebuie să treacă şi cercul polar. Torentul în
care stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râului
Coppermine, care curgea spre miazănoapte şi se vărsa prin golful
Încoronării în oceanul Artic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuse
odată pe o hartă a Societăţii Golfului Hudson.
Îşi mai aruncă o dată ochii în jur. Nu era deloc o privelişte
încurajatoare. Oriîncotro te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă a
orizontului. Dealurile erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau
3
Dragoste de viaţă - Jack London
măcar de ierburi, pretutindeni o pustietate copleşitoare, cumplită,
care-i umplea sufletul de groază.
„Bill!” murmură el. Apoi încă o dată: „Bill!”
Şi stând aşa, în mijlocul torentului acela lăptos, spatele i se
încovoie, strivit parcă de calmul înfricoşător al nesfârşitelor
întinderi. Începu să tremure, ca scuturat de friguri, până ce puşca îi
scăpă din mână şi căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu să se
lupte cu spaima şi îşi veni în fire, căutând înfrigurat prin apă până
îşi regăsi puşca. Apoi, ridicând mai sus balotul şi aşezăndu-l pe
umărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, o
porni spre mal, încet şi cu luare-aminte, schimonosindu-se de
durere la fiecare pas.
Nu se opri nicio....