Titlu Fiul Lupului
Autor Jack London
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Fiul Lupului

Bărbatul apreciază rareori femeia la adevărata ei valoare atâta vreme cât
nu este lipsit de tovărăşia ei. Nu înţelege subtilităţile tipic feminine şi nici nuşi
bate capul prea mult cu aşa ceva. Însă în ziua în care tovarăşa de viaţă îi
lipseşte, în existenţa lui se face un gol care începe să crească fără încetare.
Bărbatul vrea ceva şi nici el nu ştie ce anume. În zadar încearcă prietenii
să îl vindece prin fel de fel de leacuri miraculoase. Boala se înrăutăţeşte cu
trecerea timpului. Evenimentele vieţii îşi pierd tot interesul pentru el. În cele
din urmă, întro
bună dimineaţă, bărbatul înţelege brusc starea lui de spirit.
Acest lucru sa
întâmplat, iată, nu o dată întrun
ţinut udat de apele
Yukonului. Bărbatul respectiv şia
făcut rost imediat de o barcă sau şia
înhămat câinii la sanie şi a pornit către sud. A revenit câteva luni mai târziu,
însoţit de o femeie, care săl
respecte şi să ia parte, alături de el, la muncile
dure cu care se îndeletnicea.
Fără îndoială, un astfel de om este egoist, obligânduşi
femeia să împartă
cu el destinul aspru al celui care trăieşte întrun
ţinut aproape sălbatic. Ce fel
de tovarăşă îşi poate găsi el însă, ca săl
însoţească şi să reziste în condiţiile
grele de acolo? Scruff Mackenzie era un om născut pe malurile Yukonului. Tot
aspectul lui exterior trăda acest lucru. Chipul îi purta urmele celor douăzeci şi
cinci de ani de luptă neîncetată împotriva unei naturi aspre, sălbatice. În
ultimii doi ani, căutase neîncetat aurul care se găseşte în locuri foarte greu
accesibile omului.
Când singurătatea a început săl
apese, nu sa
mirat prea mult, căci avea
o anumită experienţă şi îi mai văzuse pe alţii suferind de aceeaşi boală. Ca
efect, începu să muncească şi mai mult decât o făcuse până atunci. Cât fu vara
de lungă, se bătu cu muştele şi lucră în ţinutul aurifer Stuart River, ca să îşi
facă rost de o cantitate dublă de provizii faţă de cât avea nevoie în mod normal.
După aceea, legând mai mulţi buşteni între ei şia
construit o plută, cu
care a coborât pe Yukon până la Fort Mile, unde şia
ridicat o cabană
frumuşică, care se detaşa faţă de celelalte din aşezarea respectivă. Mulţi au
vrut să io
cumpere, dar ia
respins pe toţi şi a continuat să îşi facă pregătirile
pentru iarnă, aprovizionânduse
pentru două persoane.
Bineînţeles, Scruff Mackenzie era un om cu un ascuţit simţ practic. Când
avea nevoie de ceva, îşi procura acel lucru fără a se deranja prea mult în acest
scop. Deşi învăţat cu cele mai grele munci, nuşi
plănuise ca să facă o călătorie
de nouă sute de kilometri pe gheaţă, apoi de două mii pe mare şi încă de o mie
cinci sute pe uscat, ca să îşi găsească o femeie. Nu. Viaţa i se părea prea scurtă
ca să acţioneze în acest fel.
De aceea porni către câmpia cea întinsă de unde izvora fluviul Tanana,
ducând cu sine o încărcătură neobişnuită.
Era un călător neobosit, iar animalele carel
ajutau la transport se
bucurau de o rezistenţă ieşită din comun. Nu doar că făceau faţă unui efort
uriaş, dar nu cedau uşor nici în faţa foamei.
După trei săptămâni de drum, ajunse în tabăra vânătorilor indieni ai
tribului Sticks, aflată pe cursul superior al fluviului Tanana. Aceştia se mirară
de îndrăzneala lui, căci prezenţa lor îi înspăimânta pe albi. De altfel, destui
colonişti fuseseră ucişi de indieni carei
deposedaseră de puţinele bunuri pe
care nefericiţii le avuseseră asupra lor. O viaţă de om nu valora mai mult ca un
topor sau o puşcă veche…
Cu toate acestea, Scruff Mackenzie înainta hotărât în mijlocul lor,
apelând, în acelaşi timp, la sângele său rece, obrăznicia şi familiaritatea cei
erau caracteristice. Îi ştia bine pe indieni, de aceea folosea, în comportamentul
său, arme atât de diferite. Ştia deci să se arate îngăduitor sau să ameninţe pe
un ton ferm, care nu lăsa loc de replică.
Se duse drept la şeful indienilor, ThlingTinneh,
se înclină înaintea lui şi
îi oferi o livră de ceai negru şi una de tutun. Astfel, căpătă imediat bunăvoinţa
şefului de trib. Apoi se amestecă printre tineri şi tinere şi îi anunţă pe aceştia
că avea sa dea un pollach, adică o petrecere specifică indienilor, chiar în acea
seară.
Pe o suprafaţă dreptunghiulară, având două sute de picioare lungime şi
douăzeci şi cinci lăţime, zăpada fu bătătorită până ce se formă o zonă dură. În
mijlocul acesteia se făcu un foc mare, iar pe marginile dreptunghiului uriaş se
puseră crengi de brad.
Membrii tribului, cam şaizeci la număr, îşi abandonară activităţile
obişnuite şi, adunânduse
din corturile lor, începură să cânte în onoarea
oaspetelui lor.