Titlu Martin Eden
Autor Jack London
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Martin Eden

Cel din frunte deschise uşa cu cheia şi păşi înăuntru, urmat de un tânăr careşi scoase stingherit şapca de pe cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare şi se vedea cât de colo că nui este deloc la îndemână în holul spaţios, unde se trezea acum. Nu ştia cam ce ar putea face cu şapca şi tocmai şio îndesa în buzunarul hainei, când celălalt io luă din mână. Gestul fusese domol şi firesc, iar tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoştinţă. „Înţelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să mă îndrume”. Mergea la un pas în urma celuilalt, unduinduşi umerii, şi fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă sar fi înălţat şi ar fi coborât, urmând mişcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, şil stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile uşilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului. Zvâcnea când întro parte, când în alta, ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulţind astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. Între un pian masiv şi o masă de mijloc încărcată cu mormane de cărţi era loc de trecere pentru şase oameni deodată, dar el nu sa strecurat pe acolo decât cu mare grijă. Braţele grele îi atârnau moi dea lungul trupului. Nu ştia ce să facă nici cu braţele şi nici cu mâinile, dar când în închipuirea lui înfierbântată i sa părut căi gata să atingă cu cotul cărţile de pe masă, a sărit în lături ca un cal speriat, şi puţin a lipsit să nu răstoarne taburetul din faţa pianului. A observat felul degajat în care păşea cel din faţa lui, şi pentru prima oară şia dat seama că mersul său era deosebit deal celorlalţi oameni. O clipă la săgetat dureros ruşinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a ţâşnit prin piele în broboane mici care iau acoperit fruntea, iar el sa oprit şi şia şters cu batista faţa bronzată. — Ia stai puţin, Arthur, băiatule, a zis el încercând săşi ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult pentru mandea. Las’ mă puţintel săm’ mai viu în fire. Ţii minte că eu nam vrut să viu, şapăi zic că nici a tăi nu prea se dă de ceasul morţii ca să mă vadă. — Bine, se auzi răspunsul liniştitor. Să nuţi fie teamă de noi. Suntem oameni de treabă… A, uite o scrisoare pentru mine. Sa întors spre masă, a deschis plicul şl a început să citească scrisoarea, dândui străinului răgaz săşi vina în fire. Iar străinul a priceput şi ia fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înţelegere şi cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfăţişare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Şia şters bine fruntea şi sa uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deşi în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, îşi dădea seama că umblă şi se poartă foarte stângaci şii era tare teamă ca nu cumva orice însuşire sau merit al lui să fie atins de aceeaşi meteahnă. Era un om deosebit de simţitor, cu un spirit critic cumplit de ascuţit şi privirea amuzată pe care celălalt o furişă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar na lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învăţase se număra şi disciplina. Dar lovitura de pumnal ia rănit şi mândria. Sa blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice sar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feţei i sau încordat şi în ochi i sa ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luareaminte, şi fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i sa întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nui mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumuseţile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea şi în locul ei se arăta o lumină senină şi caldă. Frumuseţea îl impresiona, şi în locul unde se afla existau destule lucruri care săl impresioneze. Un tablou în ulei îi atrase privirile şi i le reţinu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semeţe; nori ameninţători şi joşi acopereau cerul; şi, nu departe de ţărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat peun cer duşmănos şi înroşit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos şil atrase cu o putere căreia nui putea rezista. Uită de mersui stângaci şi se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumuseţea dispăru de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Şi dintro dată toată frumuseţea se revărsă iarăşi pe pânză. „Un tablou de păcăleală’, îşi zise el în clipa când încetă săl mai privească, deşi prin vălmăşagul nenumăratelor impresii culese găsi şi prilejul dea încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumuseţe e risipită pentru o păcăleală. Nu ştia ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii şi litografii cares totdeauna limpezi şi clare, indiferent dacăs privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse şi picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape.