Titlu De-a v-ati ascunselea
Autor James Patterson
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
De-a v-ati ascunselea

Zăceam înghesuită, fără să mă mişc, în spaţiul jos şi îngust de sub veranda din faţa casei noastre de undeva din apropiere de West Point. Faţa îmi era strâns lipită de pământul îngheţat şi acoperit de frunze uscate şi de mărăcini care mă zgâriau. Ştiam că aveam să mor în curând şi că acelaşi lucru avea să i se întâmple şi fetiţei mele. Îmi veneau în minte versurile unui cântec de Crosby, Stills şi Nash „Our home is a very, very, very fine house“1.
— Nu plânge, te implor< te rog nu mai plânge, i-am şoptit fetiţei mele la ureche.
Nu aveam cum să ies – nu exista scăpare de unde eram, cel puţin nu cărând copilul după mine. Analizasem în detaliu fiecare posibilitate de scăpare care îmi trecuse prin cap. Niciuna nu era bună.
Phillip avea să ne ucidă de îndată ce ne-ar fi găsit ascunzătoarea. Nu aveam să-i permit aşa ceva. Numai că nu ştiam ce aş fi putut face să îl împiedic. Acopeream uşor cu mâna gura lui Jennie.
— Să nu scoţi niciun sunet, scumpa mea. Te iubesc. Să nu scoţi nici măcar un sunet.
Îl puteam auzi pe Phillip deasupra noastră dezlănţuindu-şi furia prin casă. Prin casa noastră. Umbla nebun de la etaj la etaj, răscolind camerele, răsturnând mobila. Turbat de furie. Complet nebun. Mai rău decât înainte. De data asta putea fi vorba de cocaină, dar de fapt era vorba despre viaţa aceea pe care Phillip nu o mai putea tolera.
— Maggie, haide< ieşiţi din ascunzătoare< Jennie şi Maggie< nu e decât tati. Tati o să vă găsească oriunde v-aţi ascuns, urla Phillip întruna până când răguşise. Ieşiţi odată, Maggie< jocul s-a
1 Casa noastră e foarte, foarte, foarte frumoasă, (n.tr.)
7
terminat. Maggie, îţi poruncesc să ieşi odată dracului de unde eşti, ticăloasă neascultătoare ce eşti!
Zăceam tremurând sub veranda veche şi joasă. Dinţii îmi clănţăneau din nou. „Aşa ceva nu mi se poate întâmpla. Este de neimaginat.“ Îmi ţineam cu blândeţe fetiţa, care se scăpase pe ea.
— Nu trebuie să plângi, draga mea. Te rog să nu plângi. Eşti o fetiţă atât de cuminte. Te iubesc atât de mult.
Jennie încuviinţă uitându-se fix în ochii mei. Îmi doream atât de mult ca tot ce mi se întâmpla să nu fie decât un coşmar. Să dispară. Dar nu era un vis urât. Era la fel de real ca infarctul mamei mele când aveam treisprezece ani şi eram singură acasă. Dar acum era mult mai rău ca atunci.
Îmi puteam auzi soţul, soţul meu, bocănind în sus şi în jos pe scări. Încă urla< urla întruna de mai bine de o oră. Bătea cu pumnii în pereţi. „Domnul căpitan Phillip Bradford. Profesor de matematică la academie. Ofiţer şi gentleman.“ Asta credea toată lumea, asta voiau toţi să vadă, asta era ceea ce am crezut şi eu.
O oră se transformă în două.
Apoi în trei ore, în întunericul beznă, în spaţiu strâmt şi îngheţat, în iadul acesta de nesuportat.
Slavă Domnului, Jennie adormi. Am strâns-o la piept, încercând să o încălzesc. Şi eu voiam să dorm, să renunţ să mai lupt, dar ştiam că nu am cum să fac asta, că nu am voie să fac asta. Era foarte devreme. Una dintre orele de nebunie ale lui Phillip. Să tot fi fost trei dimineaţa. Poate patru.
Am auzit uşa din faţă trântindu-se cu forţa unui tunet în noapte. Zgomote puternice de paşi explodau pe verandă, chiar deasupra capului meu.
Jennie se trezi.
— Şşşş, i-am şoptit, şşşş.
— Maggie! Ştiu că eşti acolo. Ştiu foarte bine. Nu sunt prost. Nu ai unde să fugi.