Titlu Experimentul Angel (Maximum Ride vol. 1)
Autor James Patterson
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
 Experimentul Angel (Maximum Ride vol. 1)

Lucrul cel mai ciudat, atunci când te confrunţi cu moartea iminentă, este că asta-ţi pune, brusc,
toate lucrurile într-o anumită perspectivă. Să luăm situaţia actuală, de exemplu.
Fugi! Haide, fugi! Ştii că poţi.
Am tras, adânc, câteva guri de aer. Creierul meu era turat la maxim; goneam pentru a-mi scăpa
pielea. Singurul meu scop era să scap. Nu mai conta nimic altceva. Că-mi erau zgâriate braţele fâşiifâşii
de mărăcinişul în care intrasem? Mare brânză.
Că tălpile mele goale loveau fiecare piatră tăioasă, rădăcină dură, sau ţăruş ascuţit? Nicio
problemă.
Că mă dureau plămânii din lipsă de aer? Mă puteam descurca.
Asta, atât timp cât mai puteam aşeza între mine şi Eliminatori o cât mai mare distanţă posibil.
Mda, Eliminatorii. Mutanţi: pe jumătate oameni, jumătate lupi, de obicei înarmaţi, întotdeauna
însetaţi de sânge. Acum mă fugăreau pe mine.
Vezi? Asta chiar pune totul într-o anumită perspectivă.
Fugi. Eşti mai rapidă decât ei. Poţi lăsa în urmă pe oricine.
Nu mai fusesem niciodată atât de departe de Şcoală. M-am rătăcit cu totul. Totuşi, braţele încă-mi
mai zvâcneau dorind să se ridice, goneam printre tufişuri, privirile-mi neliniştite cercetau ce era
înaintea mea. Îi puteam depăşi în viteză. Puteam găsi o poiană cu destul spaţiu pentru mine să...
Oh, nu. Oh, nu. Dintre copaci izbucniră urletele nepământeşti ale câinilor de vânătoare, puşi pe
adulmecat, şi mi s-a făcut rău. Puteam fugi mai repede decât oamenii, toţi dintre noi puteau asta, chiar
şi Angel, iar ea are numai şase ani. Însă niciunul dintre noi nu putea alerga mai repede decât un câine
masiv.
Câini, câini, fugiţi la miazăzi, lăsaţi-mă să mai trăiesc o zi.
Erau tot mai aproape. O lumină slabă se strecura printre copacii din faţa mea... o poiană? Te rog, te
rog... o poiană ar putea fi salvarea mea.
Am ţâşnit printre copaci, cu pieptul săltându-mi, iar un strat subţire de transpiraţie rece mi se
întindea pe piele.
Da!
Nu... oh, nu!
M-am oprit în derapaj, dând din mâini, iar picioarele mi-au patinat înapoi pe pământul pietros.
Nu era o poiană. Înaintea mea se afla o pantă, un versant abrupt din piatră, terminat într-un platou
nevăzut, aflat la câteva sute de metri mai jos.
în urma mea era pădurea, plină de copoi băloşi şi Eliminatori demenţi, înarmaţi.
Niciuna din opţiuni nu mirosea bine.
Câinii scheunau întărâtaţi, îşi localizaseră prada: moi.
M-am uitat peste povârnişul mortal.
Nu aveam de ales, într-adevăr. Dacă ai fi fost în locul meu, ai fi făcut exact acelaşi lucru.
Am închis ochii, am întins braţele... şi m-am lăsat să cad peste marginea versantului.
Eliminatorii au urlat furioşi, iar câinii s-au apucat să latre isteric, dar apoi tot ce-am mai putut auzi
n-a mai fost decât şuieratul aerului, trecând pe lângă mine.
Pentru o clipită, totul a rămas al naibii de paşnic. Am zâmbit.
Apoi, inspirând adânc, mi-am desfăşurat aripile cât puteam de repede.
Cu o lungime de aproape patru metri, de un ară- miu-deschis, cu dungi albe şi nişte puncte maro,
ca nişte pistrui, aripile au prins aerul, iar eu am fost săltată brusc în sus, violent, ca şi cum tocmai s-ar
fi deschis o paraşută. Uau!
Notă pentru mine: Niciodată nu mai deschizi brusc aripile.
Chircindu-mă, m-am lansat în picaj cu toată forţa, apoi mi-am desfăcut aripile, ţâşnind în sus din
nou. Oh, Doamne, zburam... exact aşa cum îmi dorisem întotdeauna.
Baza stâncii, învăluită în umbră, se estompa sub mine. Am râs şi m-am avântat în văzduh,
simţindu-mi muşchii încordaţi, iar aerul fluiera prin penajul meu secundar, şi curentul îmi usca
transpiraţia de pe faţă.
Am urcat dincolo de marginea stâncii, dincolo de dulăii uluiţi şi Eliminatorii furioşi.
Unul dintre ei, cu o faţă păroasă, cu colţii şiroind de salivă, şi-a ridicat arma. Un punct roşu apăru
pe cămaşa mea de noapte zdrenţuită. Nu astăzi, nemernicule, mi-am spus, cotind strâns spre vest, în
aşa fel încât soarele să-i cadă în ochii plini de ură.
N-am de gând să mor astăzi.

978