Titlu Elinor si Marianne
Autor Jane Austen
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Elinor si Marianne

Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. Avea moşie
mare, iar reşedinţa îi era la Norland Park, în centrul proprietăţii, unde timp de
mai multe generaţii dusese o viaţă atât de onorabilă încât se bucura de
aprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei moşii era un
celibatar, care ajunse să trăiască până la o vârstă înaintată şi a cărui soră îi
fu vreme îndelungată o credincioasă menajeră şi o prietenă de nădejde. Dar
moartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morţii lui, aduse mari schimbări
la conac; căci pentru a nu-i mai simţi lipsa, el invită, să se stabilească la
Norland, familia nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal al
domeniului şi persoana căreia intenţiona să i-l lase prin testament. Bătrânul
domn îşi petrecu în mod plăcut zilele, în societatea nepotului, a nepoatei lui şi
a copiilor lor. Afecţiunea ce o simţea pentru ei toţi crescu. Permanenta atenţie
a doamnei şi domnului Dashwood de a-i îndeplini dorinţele, atenţie ce nu
izvora pur şi simplu din interes, ci din bunătatea sufletului lor, îl făcu pe
bătrân să se bucure de toate mângâierile în ultimii ani ai vieţii; iar veselia
copiilor dădu savoare existenţei lui.
Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă căsătorie şi trei fete
cu actuala lui soţie. Fiul lui, un tânăr onorabil, de ispravă, era un om cu dare
de mână, căci mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi revenise
jumătate când ajunsese la majorat. Îşi spori apoi această avere prin căsătoria
pe care o făcu în scurt timp după aceea. Pentru el, aşadar, moştenirea
domeniului Norland era de mai puţină importanţă decât pentru surorile lui;
căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă tatăl lor ar fi
moştenit acea proprietate. Mama lor n-avea nici un ban, iar tatăl lor nu
dispunea de mai mult de şapte mii de lire; căci cealaltă jumătate din averea
primei lui soţii era, după cum s-a mai spus, la dispoziţia băiatului ei, Henry
Dashwood beneficiind doar de uzufructul ei.
Bătrânul gentilom îşi dădu duhul: când i se deschise testamentul, ca
aproape oricare alt document de acest fel, el pricinui pe câtă dezamăgire, pe
atâta bucurie. Bătrânul nu fu nici atât de nedrept şi nici atât de
nerecunoscător să nu-i lase domeniul moştenire nepotului lui; dar i-l lăsă în
nişte condiţii care reduceau valoarea moştenirii la jumătate. Domnul
Dashwood ar fi vrut să poată folosi moştenirea mai mult pentru soţia şi fetele
lui, decât pentru el sau pentru fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui şi fiului
acestuia, un copilaş de numai patru ani, în aşa fel, încât nu-i mai dădea
posibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi şi care aveau mai
mare nevoie să li se asigure existenţa din venitul moşiei sau din vânzarea
preţioaselor ei păduri. Totul era stipulat în folosul acestui copilaş care, cu
prilejul vizitelor ce le făcuse când şi când la Norland cu tatăl şi cu mama lui,
reuşise să-şi câştige până într-atât dragostea unchiului lui, prin drăgălăşenii
ce se întâlnesc adesea la copii de doi-trei ani – un anume fel de a stâlci
cuvintele, o dorinţă sinceră de a-şi impune capriciile, o mulţime de şiretlicuri
de-ale lor şi foarte multă gălăgie – încât aproape izbutise să şteargă cu
buretele toate atenţiile cu care fusese înconjurat, ani de-a rândul, bătrânul
domn de către nepoata lui şi fetele acesteia. Vru totuşi să fie mărinimos şi cu
ele şi ca semn al afecţiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte o mie de
lire la fiecare.
La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar avea o fire
veselă şi optimistă; putea, pe bună dreptate, spera să trăiască ani mulţi şi,
ducând o viaţă chibzuită, să pună de o parte o sumă frumuşică din produsele
unei moşii care era destul de întinsă şi susceptibilă de neîntârziate
îmbunătăţiri. Dar el se bucură doar un an de averea în posesia căreia intrase.
Nu-i supravieţui mai mult unchiului său; zece mii de lire, inclusiv recenta
moştenire, fu tot ce le rămase văduvei şi fetelor lui.
De îndată ce se află că viaţa îi este în primejdie, fu chemat fiul lui pe
care domnul Dashwood îl rugă cu toată insistenţa şi urgenţa la care-l obligau
boala, să aibă grijă de mama lui vitregă şi de surorile lui.
John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalţi membri ai familiei; dar
fu impresionat de o astfel de rugăminte ce i se făcea într-un asemenea
moment, şi făgădui să-şi dea toată osteneala pentru a le asigura o viaţă
confortabilă. Tatăl lui se linişti când i se dădură asemenea asigurări şi John
Dashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi stătea în putinţă să le
ajute în mod rezonabil.
Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău la suflet
înseamnă a fi nesimţitor şi cam egoist: dar în general era un om stimat; căci
se comporta cu bună-cuviinţă în îndeplinirea îndatoririlor lui obişnuite. Dacă
s-ar fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi ajuns să fie încă
şi mai respectat decât era: ar fi putut deveni poate el însuşi un om amabil.
Căci era încă foarte tânăr când se căsătorise şi ţinea enorm la soţia lui. Dar
nevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuşi: mult mai egoistă şi mai
îngustă la minte.
Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să sporească
averea surorilor sale făcându-le un cadou de o mie de lire la fiecare. Pe atunci
chiar se credea în stare să o facă. Perspectiva că-şi va spori venitul pe care-l
avea, cu încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate ce-i
rămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima şi-l făcea să fie chiar şi
mărinimos. „Da, le va oferi trei mii de lire: va fi un gest frumos şi generos din
partea lui! Şi va fi suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă