Titlu Sanctuarul
Autor J.D. Robb
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Sanctuarul

Neglijența putea ucide o clădire cărămidă cu cărămidă. După părerea lui, era
mai insidioasă decât un uragan sau un cutremur, deoarece ucidea încet, în tăcere,
nu cu furie sau cu pasiune, ci cu dispreț pur.
Sau poate că era el puțin cam poetic în legătură cu o clădire care nu servise altui
scop decât aceluia de a găzdui șobolani și drogați, de mai bine de o duzină de ani.
Dar, cu viziune și cu o sumă considerabilă de bani, vechea dărăpănătură din ceea ce
fusese odinioară cartierul Hell’s Kitchen avea să redevină din nou puternică și să
aibă un rost.
Roarke avea viziune și bani din plin și îi făcea plăcere să se folosească de ambele
după pofta inimii.
Pusese ochii pe acea clădire cu mai bine de un an în urmă și așteptase precum o
pisică lângă o gaură de șoarece ca acel conglomerat cu probleme care o deținea să
se șubrezească și mai mult. Pândise și auzise zvonurile despre reabilitarea sau
distrugerea sa, despre suplimentarea de fonduri sau falimentul total.
După cum anticipase, realitatea era undeva la mijloc, iar clădirea fusese scoasă
la vânzare. Dar tot mai așteptase până când prețul fantezist, după părerea lui,
scăzuse la un nivel mai rezonabil. Și mai așteptase puțin, știind că problemele
grupului care o deținea îi va face cu siguranță mai dispuși să accepte o ofertă mult
sub acel nivel – cu ceva timp în plus în care proprietarii să fiarbă în suc propriu.
Cumpărarea și vânzarea clădirii – sau a orice altceva de fapt – erau o afacere,
desigur. Dar era și un joc, unul pe care îi plăcea să-l joace, unul pe care îi plăcea să-l
câștige. Considera că jocul afacerilor era aproape la fel de satisfăcător și de amuzant
ca furtul.
Cândva, furase ca să supraviețuiască, iar apoi continuase când devenise un alt
soi de joc pentru că – la naiba! – era grozav de priceput. Dar zilele în care fura făceau
parte din trecutul lui, și rareori regreta că ieșise din umbră. Era posibil să-și fi clădit
temelia averii în acele umbre, dar îi adăugase multe niveluri, folosindu-se acum de
puterea lor în plină lumină.
Când se gândea la ce renunțase și la ce câștigase făcând asta, considera că făcuse
cea mai bună afacere din viața lui.
Acum, stătea în mijlocul molozului celei mai noi achiziții, un bărbat înalt, cu un
trup zvelt și disciplinat. Purta un costum perfect croit, gri cărbune, și o cămașă
apretată, de culoarea fumului de turbă. Stătea alături de energicul Pete Staski, șeful
lucrării, și de voluptuoasa Nina Whitt, arhitecta-șefă. Muncitorii se agitau în jur,
aducând unelte, țipând unul la altul peste muzica bubuitoare pe care Roarke o
auzise pe nenumărate șantiere de pe planetă și din afara ei.
― Are oase bune, spuse Pete mestecând o gumă de mure. Și n-am de gând să te
contrazic, dar trebuie să-ți spun pentru ultima oară că ar fi mai ieftin s-o dărâmăm și
să pornim de la zero.
― Poate că așa este, fu Roarke de acord, accentul irlandez deslușindu-se în
cuvinte. Dar merită mai mult decât bila de demolare. Așa că o vom dezgoli până la
acele oase, după care vom pune pe ele ce a proiectat Nina.
― Tu ești șeful.
― Chiar așa.
― Și o să merite, îl asigură Nina. Mereu consider că asta este partea cea mai
incitantă. Să dai la o parte tot ce și-a trăit viața pentru a putea începe să construiești
din nou.
― Și niciodată nu știi peste ce dai în timpul demolării. Pete ridică un baros.
Odată, am găsit o întreagă casă a scărilor închisă cu plăci aglomerate. Pe trepte erau
vrafuri de reviste din 2015.
Clătinând din cap, îi întinse barosul lui Roarke.
― Tu ar trebui să dai primele două lovituri. Aduce noroc când proprietarul face
asta.
― Ei bine, norocul e foarte important.
Amuzat, Roarke își scoase sacoul și i-l dădu Ninei. Se uită la peretele zgâriat,
murdar, cu graffiti ortografiat greșit: „Futui fututa de lume!“
― Să începem chiar aici, de ce nu?
Luă barosul, îi cântări greutatea, îl legănă spre spate și lovi în peretele de rigips
cu o forță care îl făcu pe Pete să mormăie aprobator. Materialul ieftin se sparse
scuipând praf cenușiu, vomitând bucăți gri.
― Peretele ăsta n-a fost făcut conform normelor, comentă Pete. Mare noroc că
n-a căzut singur. Clătină dezgustat din cap. Dacă vrei, poți să-i mai dai vreo două
lovituri și o să se prăbușească de tot.
Roarke se gândi că era ceva tipic doar oamenilor să fie atât de prostește
entuziasmați de distrugere. Lovi din nou peretele cu barosul, împrăștiind mici
bucăți de rigips, apoi a treia oară. După cum fusese prezis, zidul se prăbuși. În
spatele lui se afla un spațiu îngust, cu pene de fixare subțiri – care nici ele nu erau
conform normelor –, apoi un alt perete.

1674