Titlu Dezvaluiri imposibile
Autor J.D.Robb
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Dezvaluiri imposibile

Bătrânul zăcea mort pe un maldăr de batoane de ciocolată și de gumă de
mestecat. Doze sparte de sucuri, de băuturi energizante sau cu multivitamine se
risipiseră dincolo de sticla spartă a vitrinei frigorifice, formând râuri colorate. Pungi
zdrobite de chipsuri de soia zăceau pretutindeni pe dușumeaua micului magazin.
Pe peretele din spatele tejghelei atârna o fotografie înrămată înfățișând o
versiune mult mai tânără a bărbatului mort și a unei femei ținându-se de brațul lui,
despre care Eve presupunea că era văduva lui, amândoi stând în fața magazinului.
Chipurile lor străluceau de mândrie și de veselie, luminate de toate posibilitățile pe
care viitorul li le oferea.
Se gândi că viitorul acelui bărbat tânăr și fericit se sfârșise astăzi, într-o baltă de
sânge și de snacksuri.
În mijlocul morții și al distrugerii, locotenentul Eve Dallas stătea în picioare,
studiind cadavrul în vreme ce primul ofițer sosit la locul crimei o punea la curent cu
noutățile.
— Tipul este Charlie Ochi. El și soția lui țineau acest magazin de aproape
cincizeci de ani.
Maxilarul lui încleștat îi dădea de înțeles lui Eve că o cunoscuse pe victimă.
— Doamna Ochi este în spate, se ocupă un paramedic de ea. Maxilarul i se
încordă din nou. Au lovit-o și pe ea destul de rău.
— Ei au lovit-o?
— Trei indivizi, spuse el. Trei bărbați având puțin peste douăzeci de ani. Ea a zis
că unul din ei era alb, altul, negru, iar al treilea, asiatic. Au mai intrat și altă dată în
magazin, dar au fost goniți fiindcă au fost prinși furând. Cel mai important lucru pe
care ni l-a spus a fost că aveau un dispozitiv improvizat cu care au blocat camera de
supraveghere.
Arătă cu bărbia către ea.
— Crede că nu aveau nici un pic de suflet, și a mai povestit că râdeau ca hienele,
îndesându-și batoane de ciocolată în buzunar. Au lovit-o cu un soi de baston, când a
încercat să-i oprească. Apoi, a apărut tipul în vârstă. L-au lovit și pe el, dar acesta le-a
ținut piept. Unul dintre ei l-a izbit în piept cu dispozitivul. Doamna Ochi spune că a
căzut ca un bolovan. Indivizii au înșfăcat o grămadă de nimicuri – bomboane,
chipsuri, chestii din astea –, râzând întruna și continuând o vreme să devasteze
magazinul, după care au fugit.
— Ți-a dat vreo descriere?
— Una chiar bună. În plus, avem un martor care i-a văzut fugind și l-a
recunoscut pe unul dintre ei. Bruster Lowe, i se zice Skid. A spus că au fugit spre sud,
pe jos. Pe martor îi cheamă Yuri Drew. E afară. El ne-a chemat.
— Bine, domnule ofițer, rămâi prin preajmă. Eve se răsuci spre partenerul ei. Cu
ce vrei să începem? Fiindcă Peabody clipi din ochii ei întunecați, Eve îi zise: Tu ești
șefa în cazul ăsta. Cu ce vrei să începem?
— Bine. Peabody nu mai simțea la fiecare mișcare împunsăturile insignei de
polițist, însă aceasta încă mai strălucea a nou. Eve o lăsă un moment, să-și adune
gândurile. Hai să vedem ce putem afla despre Lowe, să-i obținem adresa și cazierul,
dacă are unul. Am putea da de tovarășii lui. Trebuie să facem rost de descrierile lor
acum și să dăm chipurilor un nume. Vreau ca jigodiile astea să fie prinse
numaidecât.
Eve o privi pe fosta ei subalternă, actuală parteneră, câștigând încredere în ea pe
măsură ce vorbea.
— Trebuie să-i chemăm pe criminaliști. Nenorociții ăștia probabil că au lăsat
pretutindeni amprente și urme. O să vedem ce a înregistrat camera de
supraveghere înainte ca ăia s-o strice și vom lăsa restul în seama tehnicienilor.
Cu chipul pătrățos și părul negru strâns la spate într-o coadă scurtă, care sălta
mereu, Peabody își coborî privirea spre cadavru.
— Mai bine să-i confirmăm identitatea.
— Mă ocup deja de asta, spuse Eve, iar Peabody clipi din nou.
— Serios?
— Tu ești șefa. Ținându-și picioarele lungi încrucișate, Eve citi de pe ecranul
tabletei: Lowe, Bruster, alias Skid, caucazian, douăzeci și trei de ani. Nici o adresă
actuală. Ultima cunoscută: Avenue B – locuința mamei sale. Are cazier ca adult și
mai are cazier juvenil desecretizat. Posesie de substanțe ilegale, vătămare cu
intenție, furt din magazine, vandalizare de locuințe, furt din autovehicule, bla, bla,
bla.
— Legături cunoscute?
— Am găsit. Nu ești singura care știe să lucreze cu lucrurile astea, îi aminti Eve.
A fost arestat împreună cu Leon Slatter, alias Slash, rasă mixtă, de douăzeci de ani, și
cu Jimmy K. Rogan, alias Smash, bărbat de culoare, douăzeci și trei de ani. Probabil
că aceștia sunt tovarășii implicați în treaba asta.
— Foarte bine. Ce adrese au?
— Slatter stă pe West Fourth.
— Excelent. Domnule ofițer, ia datele de la locotenent. Vreau ca acești trei
indivizi să fie săltați. După ce terminăm aici, eu și partenera mea o să vă dăm o
mână de ajutor să-i găsiți, dar, până una-alta, porniți în căutarea lor.
— Am înțeles.
— Mă ocup eu de martor, îi spuse Peabody lui Eve. Tu vezi de soție, OK?
— Tu ești…
— Șefa. Am priceput. Mulțumesc, Dallas.
În timp ce se lăsa pe vine pentru a confirma cu ajutorul tabletei identitatea
bărbatului ucis, Eve se gândi că era lucrul naibii să ți se mulțumească pentru
primirea unui cadavru, dar, la urma urmelor, ele erau polițiști la omucideri.
Își mai petrecu câteva minute examinând trupul – rana de pe tâmplă, de pe
brațe. Nu avea nici o îndoială că medicul legist va concluziona că nici una din ele nu
fusese fatală. Mai mult ca sigur că acea improvizație de dispozitiv cu electroșocuri
făcuse să se oprească inima de optzeci și trei de ani a lui Ochi.
Se ridică și privi din nou în jur la distrugerea inutilă. Din câte putea vedea, cei
doi bătrâni avuseseră un magazin drăguț. Dușumeaua, fereastra și tejgheaua, pătate
acum de băuturile vărsate și sângele împroșcat, străluciseră de curățenie. Marfa
care nu fusese răsturnată sau spartă stătea îngrijit aranjată pe rafturi.
Ofițerul care sosise primul la locul crimei spusese că aveau această afacere de
cincizeci de ani, timp în care își oferiseră serviciile oamenilor și își trăiseră viețile,
până când un trio de imbecili se hotărâseră să distrugă totul pentru o mână de
batoane de ciocolată și niște chipsuri de soia.
De doisprezece ani, de când era polițistă, nu o mai surprindea nimic din ceea ce
oamenii le făceau altor oameni, dar risipa și nepăsarea încă o enervau.
Se duse în micuța încăpere din spate, care servea atât pe post de birou, cât și ca
spațiu de depozitare. Paramedicul își strângea lucrurile.
— Serios că ar trebui să ne lăsați să vă ducem la spital, doamnă Ochi.
Femeia clătină din cap.
— O să vină copiii și nepoții mei. Îmi aștept copiii.
— După ce ajung aici, trebuie să mergeți la spital, să vă faceți un control. Tonul
lui amabil și domol se potrivea cu mâna pe care i-o pusese cu blândețe pe braț.
Bine? Îmi pare nespus de rău, doamnă.
— Mulțumesc. Când își ridică privirea, ochii ei de un verde aprins pe chipul ridat
de trecerea vremii și pătat de vânătăi îi întâlniră pe ai lui Eve. L-au omorât pe
Charlie, zise ea simplu.