Titlu De veghe in lanul de secara
Autor J.D.Salinger
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
De veghe in lanul de secara

DACĂ VREŢI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAŢI CE S-A ÎNTÎMPLAT,
probabil c-o să întrebaţi în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut
copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte
rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am nici un chef
să le înşir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă
m-aş apuca să vorbesc cît de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face cîte
două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai
cu seamă tata. Sînt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de
sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau
alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe
care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să
fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit
nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi
Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, aşa că
vine să mă vadă mai la flecare sfîrşit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă,
luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curînd un
"Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A
dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea
avea. Cînd locuia la părinţi nu era decît un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă
n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu.
Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste
despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l
cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la
Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud
de ele!
Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.1 Pencey Prep
e o şcoală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-aţi auzit de ea. Sau, în orice
caz, i-aţi văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip
straşnic, călare, sărind un obstacol. Ca şi cum la Pencey toată ziua nu s-ar face
altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici
acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888,
şcoala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui
mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît
la orice altă şcoală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie
sănătos şi cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Şi aceia
1 În S.U.A., pe lîngă obişnuitele şcoli medii (high schools), există, pentru pregătirea
viitorilor studenţi, instituţii şcolare de tip special numite preparatory schools (şcoli
pregătitoare) sau, pe scurt, preps
probabil că aşa erau cînd au venit la Pencey.
Aşadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey,
considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci
al anului şi se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de
făcut decît să ne sinucidem cu toţii. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la
trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul
Războiului de Independenţă. De acolo se vedea tot terenul, şi echipele care se
îmbrînceau şi se cotonogeau2 de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o
vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic şi susţinut de partea
lui Pencey, căci, în afară de mine, toată şcoala se afla acolo, anemic şi fără vlagă
de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.
La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît
băieţii din ultimul an. Îngrozitoare şcoală, din toate punctele de vedere. Mie unul
îmi plac locurile unde mai poţi vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două,
chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-şi sufle nasul sau numai
să chicotească ori mai ştiu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului
― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească
pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguţă. A stat odată lîngă
mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, şi am intrat în vorbă cu ea. Mi-a
plăcut. Avea nasul mare şi unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse
sîngele ― şi purta un sutien d-alea afurisitele căptuşite cu burete, ca s-o facă să
pară mai femeie, dar, totuşi, nu se putea să nu-ţi fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea
era că nu-ţi scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Ştia pesemne că-i un
ipocrit şi-un pisălog.
De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci şi-l urmăream de aici,
de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de
scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte
importantă. Plecasem la New York de dimineaţă ca să ne întîlnim cu echipa
şcolii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele,
tot echipamentul şi toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina
mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul oraşului, ca să
ştiu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două şi jumătate în loc să
ne întoarcem seara. Şi în tren, la întoarcere, băieţii nu mi-au adresat nici măcar o
vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.
Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc
să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă
şi aşa mai departe şi m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte
de vacanţa de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, şi un bileţel, în care-mi scrisese
c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Ştia că nu mă mai întorc la
Pencey.
Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc
după vacanţă, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăţ şi toate
celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenţia să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrşit
de trimestru, cînd veneau părinţii să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în
zadar. Aşa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o şcoală
cu nivel foarte înalt. Zău că da!
Aşadar, cum vă spuneam, era decembrie şi un ger de crăpau pietrele, mai cu
2 Fotbalul american se deosebeşte de cel practicat la noi; mingea este elipsoidală, iar
regulile sînt cam aceleaşi ca la rugbi.
seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem
mănuşi, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră
paltonul din păr de cămilă cu mănuşile îmblănite în buzunar şi tot restul. Şcoala
era plină de hoţi. Erau acolo mulţi băieţi cu părinţi bogaţi, totuşi şcoala era plină
de hoţi. O şcoală, cu cît e mai scumpă, cu atît găseşti mai mulţi hoţi în ea, zău, nu
glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit şi urmăream meciul.
Aproape că-mi îngheţase fundul. Şi nici măcar nu eram cine ştie ce atent la meci.
Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept
c-am părăsit multe şcoli şi multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să
sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărţirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc
un loc vreau să ştiu că plec. Altfel mă simt şi mai rău.
Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că
plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie,
fotbal în faţa şcolii cu Robert Tichener şi Paul Campbell. Băieţi de treabă
amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puţin pînă la masa de seară şi începuse
să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare,
şi mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă,
însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe
fereastră şi ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd
am noroc şi-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel
puţin cu mine aşa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de
povestea asta, m-am întors şi am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al
dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la şcoală. Locuia pe Anthony
Wayne Avenue.

1184