Titlu Portocalele nu sunt singurele fructe
Autor Jeanette Winterson
Categorie Diverse
DOWNLOAD PDF
Portocalele nu sunt singurele fructe

Nu ţin minte nici o clipă în care să nu fi ştiut că sunt o fiinţă aparte. N u aveam Magi, întrucât ea nu credea că există cu adevărat bărbaţi înţelepţi, însă aveam oi. Intr-una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, stau de Paşte pe o oaie, în timp ce ea îmi spune povestea Mielului Sacrificat. Duminica următoare, îl mâneam cu cartofi. Duminica e ziua Domnului, cea mai însemnată zi a săptămânii; acasă, aveam un radio cu pickup, cu o faţadă impresionantă de mahon şi un buton grăsan de bachelită, cu care să te joci până găseşti posturile. De regulă, ascultam Light Programme1, însă duminica ascultam întotdeauna World Service, în aşa fel încât mama să poată fi în permanenţă la curent cu activităţile misionarilor. Harta Misionarilor era foarte frumoasă. Pe faţă avea toate ţările, iar pe spate, o diagramă care îţi spunea despre Triburi şi Ciudăţeniile lor. Favoritul meu era numărul 16, Buzulii din Carpaţi. Aceştia credeau că, dacă un şoarece dă peste părul pe care ţi l-ai tăiat şi-şi face un cuib din el, te doare capul. Dacă acel cuib era destul de mare, puteai chiar să şi înnebuneşti. După ştiinţa mea, încă nu-i vizitase nici un misionar. Duminica, mama se trezea devreme şi nu lăsa pe nimeni să intre în salon până la ora zece. Era locul ei de rugăciune şi meditaţie. întotdeauna se ruga în picioare, din cauza genunchilor, aşa cum Bonaparte dădea întotdeauna ordine de pe cal, din cauza staturii sale. Sunt convinsă că relaţia pe care mama o avea cu Dumnezeu era foarte strâns legată de poziţia ei. Era dedicată trup şi suflet Vechiului Testament. N u se regăsea câtuşi de puţin în mielul pascal cel blând, ea era acolo, cu toată fiinţa alături de proroci, şi adesea, când urgiile cerului nu se abăteau asupra celor ce meritau, o găseai bosumflată 1 Post de radio din reţeaua BBC, inaugurat la 29 iulie 1945, care difuza muzică şi emisiuni de divertisment. A funcţionat până în 1967. 12 sub copaci. D e stu l de des însă, ele se pogorau asupra păcătoşilor, din v o ia Domnului ori a ei, n u ştiu să spun. întotdeauna se ruga în exact acelaşi mod. în primul rând, îi mulţumea lui Dumnezeu că trăise să mai apuce o nouă zi, apoi îi mulţumea lui Dumnezeu că se milostivise de lume încă o dată. A po i vorbea despre duşmanii ei, ceea ce echivala, practic, cu un catehism. în clipa în care cuvintele „Mă voi răzbuna, spuse D om nul" răsunau prin perete în bucătărie, puneam ceainicul pe foc. Cât fierbea apa şi se făcea ceaiul, e a se ocupa de ultimul punct de pe ordinea de zi, lista celor suferinzi. Era cât se poate de punctuală. E u puneam laptele în ceaşcă, ea intra, lua o gură mare de ceai ş i rostea una dintre următoarele trei propoziţii. — Domnul e bun (privind cu ochi de oţel spre curtea din spate). — Ce fel de ceai e ăsta ? (privind cu ochi de oţel spre mine). — Cine a fo s t cel mai bătrân om d in Biblie ? Numărul 3 avea, fireşte, mai multe variaţii, însă întotdeauna era o întrebare legată de Biblie. La biserică se ţineau o sumedenie de concursuri legate de Biblie şi mamei îi plăcea să câştig. D a c ă ştiam răspunsul, îmi mai punea o întrebare, dacă nu, se supăra, din fericire nu pentru mult timp, fiindcă trebuia să ascultăm World Service. Era mereu la fe l; ne aşezam una de-o parte a radioului, una de cealaltă, ea cu ceaiul, eu cu un blocnotes şi un creion; în faţa noastră se afla Harta Misionarilor. Glasul îndepărtat ce venea dinspre difuzorul central al aparatului ne dădea veşti despre activităţi, convertiţi şi probleme. La final, ţi se cerea să-ţi spui şi tu R U G Ă C IU N IL E TALE. Trebuia s ă notez totul, ca mama să-şi prezinte raportul la biserică în acea seară. Ea era Secretara Misionarilor. Raportul Misionarilor era un adevărat calvar pentru mine, fiindcă masa noastră de prânz depindea foarte mult d e el. Dacă treburile mergeau bine, nu murea nimeni şi aveam mulţi convertiţi, mama ne pregătea o mâncare cu carne. Dacă cei Fără-de-Dumnezeu se dovediseră nu doar încăpăţânaţi, ci şi criminali, mama îşi petrecea restul dimineţii 13 ascultând Pasajele Religioase Selectate de Jim Reeves şi trebuia să ne mulţumim cu ouă fierte şi soldăţei din pâine prăjită. Soţul ei era un om care se mulţumea cu puţin, însă ştiam că asta îl deprimă. Ar fi gătit el însuşi, dacă mama n-ar fi fost pe deplin convinsă că ea este unica persoană din casă în stare să deosebească o cratiţă de un pian. Din punctul nostru de vedere, se înşela, însă din punctul ei de vedere avea dreptate şi ăsta era unicul adevăr care conta.

1365