Titlu Sapte Zile Pentru O Eternitate
Autor Marc Levy
Categorie Diverse
DOWNLOAD PDF
Sapte Zile Pentru O Eternitate

Ziua întâi.
Tolănit în pat, Lucas privi ledul pagerului, care clipea cu frenezie. Îşi
închise cartea şi o puse, încântat, alături. Recitea povestea asta pentru a treia
oară, în patruzeci şi opt de ore, şi – de când e iadul iad – nu ţinea minte să fi
făcut o altă lectură mai savuroasă.
Mângâie coperta cu vârful degetului. Acest individ, pe nume Hilton, era
pe cale să devină autorul lui preferat. Luă din nou în mână volumul, nespus de
fericit că îl găsise – uitat de vreun client – în sertarul noptierei din această
cameră de hotel şi, cu un gest sigur, îl aruncă în valiza deschisă, de la celălalt
capăt al încăperii. Se uită la ceas, se întinse şi se dădu jos din pat. „Ridicăte
şi
umblă”, zise el, înveselit. În faţa şifonierului, îşi strânse din nou nodul cravatei,
îşi potrivi, privinduse
în oglindă, vestonul costumului negru, îşi luă ochelarii
de soare de pe gheridonul de lângă televizor şi îi băgă în buzunarul de la piept.
Pagerul agăţat, din mers, de cureaua pantalonilor vibra fără încetare. Lucas
împinse cu piciorul uşa singurului dulap şi se duse la fereastra ce dădea în
curtea interioară. Ridică perdeaua nemişcată, din voal cenuşiu, ca săşi
dea
seama dacă nu se simţea vreo adiere care să pună pe fugă poluarea ce cotropea
cartierul din josul Manhattanului, ajungând până la TriBeCa1. Ziua avea să fie
caniculară; Lucas adora soarele, şi cine putea să ştie mai bine decât el cât era
de nociv? Nu aproba el proliferarea tuturor soiurilor de germeni şi de bacterii
tocmai pe pământurile uscate de secetă? Nui
tria el însuşi – chiar mai nemilos
decât aia cu coasa – pe cei slabi, îndepărtândui
din rândurile celor puternici?
„Şi a fost lumină!” fredona, ridicând receptorul telefonului. Când Recepţia îi
răspunse, ceru să i se pregătească nota de plată – călătoria la New York i se
scurtase – apoi părăsi camera.
La capătul culoarului, deconectă alarma uşii ce dădea spre scara de
incendiu.
Ajuns în curticică, recupera cartea din valiza de care se descotorosi,
aruncândo
întrun
container mare, pentru gunoi, şi o porni cu pas uşor prin
SoHo.
Pe străduţa îngustă, pavată cu bolovani dislocaţi din loc în loc, Lucas
aruncă o privire pofticioasă spre balconaşul din fier forjat, care nu mai rezista
tentaţiei de a se prăbuşi decât mulţumită unor buloane ruginite. Tânăra
locatară de la etajul trei – un manechin cu sânii mult prea bine modelaţi, cu
pântec insolent şi cu buze cărnoase – se instalase în şezlong, fără să bănuiască
nimic. (Chestie care pica numai bine.) În câteva minute (dacă nul
înşela
vederea, şi aceasta nul
înşela niciodată), buloanele urmau să cedeze. Şi,
atunci, preafrumoasa avea să se pomenească mai jos cu trei etaje şi cu corpul
în întregime dezarticulat. Sângele curs din ureche, printre rosturile pietrelor
din pavaj, va sublinia groaza întipărită pe chipul fetei. Mutrişoara ei drăgălaşă
va rămâne încremenită astfel până ce se va descompune întro
ladă de brad, în
care familia o va închide pe demoazelă, după care îi va face vânt sub o dală de
marmură şi câţiva litri de lacrimi inutile. Un lucru de nimic, care nu va avea ca
urmare decât patru rânduri prost redactate, dintrun
ziar de cartier, şi un
proces intentat celui ce administra imobilul. Un responsabil tehnic de la
primărie îşi va pierde slujba (întotdeauna e nevoie de un vinovat), unul dintre
superiorii lui va muşamaliza afacerea, cu concluzia că accidentul sar
fi
transformat întro
adevărată dramă dacă sub balconaş sar
fi aflat şi nişte
trecători. De unde rezulta că există un Dumnezeu pe acest pământ şi tocmai
asta era, în cele din urmă, adevărata problemă a lui Lucas.
Ziua ar fi putut începe de minune dacă nar
fi sunat un telefon în
interiorul acestui cochet apartament şi dacă tâmpita care îl ocupa nu şiar
fi
lăsat celularul în baie. Gâsca aia proastă se ridică şi se duse după el: categoric,
găseşti mai multă memorie întrun
Mac decât în creierul unui manechin, îşi
spuse Lucas dezamăgit.
Îşi încleştă maxilarele, iar dinţii îi scrâşniră ca angrenajul camionului de
gunoi care venea spre el, zguduind strada pe unde trecea. Cu un clănţănit
brusc şi sonor, împletitura metalică a balconului se smulse de pe faţada clădirii
şi se prăbuşi. La etajul inferior, o fereastră se făcu ţăndări, pulverizată de o
bucată de balustradă. Un gigantic joc de maroco, alcătuit din grinzi de fier
ruginite – locuinţe antediluviene pentru coloniile de bacili ai tetanosului – se
prăvăli pe trotuar. Privirea lui Lucas se lumină din nou: un lonjeron din metal
ascuţit se năpustea spre sol cu o viteză vertiginoasă. Dacă socotelile lui se
dovedeau a fi corecte – şi ele erau întotdeauna corecte – încă nu era totul
pierdut. Începu să traverseze nonşalant drumul, silindul
pe şoferul benei să
încetinească. Grinda pătrunse în cabina camionului cu gunoaie şi se înfipse în
toracele şoferului. Camionul făcu o năprasnică mişcare laterală. Cei doi
gunoieri, căţăraţi pe platforma din spate, navură
timp să zică nici „miau”: unul
fu înhăţat de fălcile căscate ale benei, care îl zdrobiră, imperturbabile, iar
celălalt fu azvârlit înaintea camionului şi alunecă, inert, pe asfalt. Roata din
faţă îi trecu peste picior.
În goana lui, camionul Dodge lovi un felinar, pe care îl aruncă în aer.
Cablurile electrice, rămase fără izolaţie, avură strălucita idee dea
o zbughi
până la rigola plină ochi de zoaie. O jerbă de scântei vesti formidabilul
scurtcircuit care afectă toată strada. În cartier, stopurile din intersecţii îşi
pierdură culorile, devenind la fel de negre ca hainele lui Lucas. În depărtare se
şi auzeau buşiturile maşinilor lăsate să se descurce cum le tăia capul. La
încrucişarea străzilor Crosby şi Spring, tamponarea camionului de gunoi cu un
taxi galben nu mai putu fi evitată. Izbit dintro
parte, taxiul Yellow Cab se
înfipse în vitrina prăvăliei ce aparţinea Muzeului de Artă Modernă, „încă o
compresiune pentru vitrina lor”, murmură Lucas. Osia din faţă a camionului de
gunoi escaladă o maşină ce staţiona; farurile lui, deacum
oarbe, fixau cerul.
Vehiculul greoi se clătină, întrun
zgomot de fierătănii izbite unele de altele, şi
se culcă pe o parte. Tonele de gunoaie pe care le conţinea îi ieşiră din
măruntaie şi drumul fu acoperit cu un covor de mizerii. După vacarmul în care
se consumase drama, urmă o linişte mormântală. Soarele îşi continua liniştit
cursa către zenit. Căldura împrăştiată de razele lui avea să umple la iuţeală
cartierul cu o duhoare pestilenţială.

1100