Titlu In Cautarea Timpului Pierdut
Autor Marcel Proust
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
In Cautarea Timpului Pierdut

Totuşi, zâna dispare dacă ne apropiem de fiinţa reală căreia îi corespunde numele ei, căci numele începe atunci să o reflecteze şi nu mai conţine nimic din zână; zâna poate renaşte dacă ne depărtăm de persoană'; dar dacă rămânem lârigă ea, zâna moare definitiv1 şi împreună cu ea numele, ca acea familie de Lusignan care avea să se stingă în ziua în care dispărea zâna Melusine. Atunci numele, sub ale cărui zugrăveli succesive vom putea sfârşi prin a regăsi la origine portretul frumos al unei străine pe care nu vom fi cunoscuto niciodată, nu este decât simpla carte fotografică de identitate la care ne raportăm ca să ştim dacă cunoaştem, dacă trebuie să salutăm sau nu un trecător. Dar dacă o senzaţie din trecut – ca acele instrumente muzicale înregistratoare care păstrează sunetul şi stilul diferiţilor artişti ca au cântat la ele – îngăduie memoriei noastre să ne facă să auzim aceste nume cu timbrul deosebit pe care1 înfăţişa atunci urechii noastre, şi acest nume în aparenţă neschimbat, simţim distanţa desparte unul de altul visele care au însemnat pentru noi rând pe rând silabele sale identice. Putem scoate pentru o clipă din ciripitul său din cutare timp îndepărtat pe care1 auzim iarăşi. — Ca din acele mici tuburi de care te slujeşti în pictură, nuanţa justă, uitată, misterioasăşi proaspătă a zilelor pe care am crezut că ni leam amiktit, când dădeam, ca pictorii proşti, întregului nostru trecut aşternut pe o aceeaşi pânză, tonurile convenţionaleşi toate la fel cu memoria voluntară. Or, dimpotrivă, fiecare din clipele care hau alcătuit, folosea, pentru o creaţie originală, întro armonie unică, culorile epocii pe care nu le mai cunoaştem şi care, de pildă, mă încântă încă pe neaşteptate când, graţie vreunei întâmplări, numej île Guermantes, redobmdinduşi pentru o clipă, după atâţia ani, sunetul, atât de deosebit de cel de astăzi, pe care1 avea pentru mine în ziua nunţii domnişoarei Percepied, îmi redă acel mov atât de gingaş, prea strălucitor, prea nou cu care se catifela cravata înfoiată a tinerei ducese şi ochii ei însoriţi de un surâs albastru ca un brebenel re nu1 poţi culege. Numele Guermantes de atunci este asemănător unuia din balonaşele în care ai pus oxigen sau alt gaz: când reuşesc să1 sparg, să fac săi iasă conţinutul, respir aerul de la Combray din acel an, din acea zi, amestecat cu un parfum de rujă albă scuturată de vântul din colţul pieţei, vestitor al ploii, care rând pe rând gonea soarele, îl lăsa să se aştearnă pe covorul de lână roşie al sacristiei şi să se înveşmânteze cu o carnaţie strălucitoare, aproape roz, de muşcată şi cu acea gingăşie, cum sar spune wagneriană, care conferă festivităţii atâta nobleţe. Dar chiar în afară de rarele clipe ca acestea, când pe neaşteptate simţim entitatea originală tresărind şi reluânduşi forma şi cizelura printre silabele astăzi moarte, dacă în vârtejul vertiginos al vieţii curente, în care sunt numai de un folos practic, numele a pierdut orice culoare ca o sfârlează prismatică ce se învârteşte prea iute şi pare cenuşie, în schimb când pe aripile visului, medităm şi încercăm, ca să ne întoarcem la trecut, să încetinim, să amânăm mişcarea perpetuă în care suntem târâţi, revedem puţin câte puţin apărând, alăturate, dar cu/totul distincte unele de altele, nuanţele pe cari acelaşi raume ni lea înfăţişat rând pe rând dea lungul| vieţii noastre. Fără îndoială, nu ştiu ce forrhă lua în ochii mei acest f. nunye de Guermantes când doica mea – care fără îndoială ignara, după cum eu însumi ignor astăzi în onoarea cui fu/ese compus – mă legăna cu acel vechi cântec: Slavă N/archizei de Guermantes sau când, peste câţiva ani, bă/ rânul mareşal deGuermantes, copleşindumi bona de/mândrie, se oprea pe ChampsElysees, spunând: „Ce copil frumos!” şi, scotea dintro bombonieră de buzunar o pastilă de ciocolată. Aceşti ani ai primei mele copilării nu mai sunt în mine, îmi sunt exteriori, nu mai pot afla nimic despre ei, ca şi despre ceea ce a' avut loc înainte de naşterea noastră, din spusele altora. Dar mai târziu găsesc rând pe rând în durata în mine a acestui nume, şapte sau opt figuri diferite: cele dintâi erau cele mai frumoase; puţin câte puţin visul meu silit de realitate să părăsească o poziţie ce nu putea fi ţinută, se retranşă ceva mai înapoi, până ce fu obligat să, se retragă şi mai mult. În timp ce doamna de Guermantes îşi schimba locuinţa, care provenea la rândul ei din acest nume pe care1 fecunda din an în an cutare cuvânt auzit caremi modifica reveriile; această locuinţă le reflecta până şi în pietrele ei care ajunseseră lucioase ca suprafaţa unui nor sau a unui lac. Un foişor îngust, care era numai o fâşie de lumină portocalie şi de la a cărui înălţime seniorul şi doamna sa hotărau asupra vieţii şi morţii vasalilor lor, făcuse loc – tocmai la capătul acestei „direcţii Guermantes”, unde, în răstimpul atâtor dupăamiezi frumoase, urmam cu părinţii mei cursul Vivonnei – acelui ţinut cu puhoaie în care ducesa mă învăţa să pescuiesc păstrăvi şi să cunosc numele florilor cu ciorchini violeţi şi roşiatici care împodobesc zidurile joase ale îngrădirilor învecinate; apoi a urmat ţinutul ereditar, domeniul poetic unde această trufaşă seminţie a Guermanţilor se ridica deja deasupra Franţei ca un turn îngălbenit şi înflorit care străbate veacurile, chiar dacă cerul era gol, acolo unde aveau să răsară mai târziu NotreDame de Paris şi NotreDame de Chartres, când în vârful colinei de îa Laon naosul catedralei nu se aşezase ca arca lui Noe pe vârful muntelui Ararat, plină cu Patriarhi. Şi Drepţi aplecaţi cu mare îngrijorare la ferestre ca să vadă dacă mânia Domnului sa potolit, ducând cu ea soiurile de vegetale care se vor înmulţi pe pământ, plină cu dobitoace care scapă chiar şi prin turnuri pe ale căror acoperişuri boii plimbânduse agale, priveau de sus câmpia Champagniei; când eâlătorul care pleca pe înserate din Beauvais încă nu vedea cum îl urmăreau, rotinduse, aripile negre şi nemişcate ale catedralei desfăşurate pe năframa de azur a amurgului. Acest Guermantes era ca un cadru de roman, un peisaj imaginar pe care mi1 înfăţişam anevoie şi simţeam cu atât mai multă plăcere descoperindu1 închis intre moşiile şi drumurile reale care deodată se impregnau cu unele ciudăţenii heraldice, la două poşte de o gară; îmi aduceam aminte de numele localităţilor vecine ca şi cum care ră le făcuse veac ţu rnate| propicân de numele d în re”ne.

1568