Titlu Inainte Sa Adorm
Autor S.J. Watson
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Inainte Sa Adorm

E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu ştiu unde mă aflu, nici
cum am ajuns aici. Şi habar n-am cum o să ajung acasă.
Aici mi-am petrecut noaptea. Am fost trezită de vocea unei
femei — la început, am crezut că este în pat cu mine, dar apoi
mi-am dat seama că citeşte ştirile şi că, de fapt, ascultam radioul
unui ceas cu alarmă — iar când am deschis ochii, am descoperit
că sunt aici. În camera asta, care îmi este străină.
Ochii mi se obişnuiesc cu întunericul şi mă uit în jur. Pe partea
interioară a uşii de la şifonier atârnă un halat — pare să fie de
damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine — iar
pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată
cu grijă o pereche de pantaloni închişi la culoare. În rest, nu văd
mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează
ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton şi
reuşesc să opresc radioul.
Imediat după aceea, aud o respiraţie şuierătoare în spatele
meu şi îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea
cealaltă. Văd un umăr gol şi nişte păr negru înspicat cu alb. Un
bărbat. Are braţul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă o
verighetă de aur. Îmi înăbuş un oftat. „Deci pe lângă că e bătrân
şi încărunţit, mai e şi căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu numai
că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într-o casă
care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de obicei,
îl împarte cu soţia.” Mă întind pe spate ca să mă liniştesc.
„Ruşine să-mi fie!”
Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea
să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o şi imaginez stând în
uşa dormitorului, ţipând şi făcându-mă târfă. O adevărată
meduză, cu şerpi în loc de păr. Oare ce-aş spune, cum m-aş
apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-şi facă griji. S-a întors
pe spate şi sforăie mai departe.
Mă străduiesc să rămân nemişcată. De obicei, îmi aduc aminte
cum am ajuns într-o astfel de situaţie, dar nu şi astăzi. Cred că
am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil că eram
7
- ÎNAINTE SĂ ADORM -
beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. Atât de
beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă şi păr pe
spate.
Dau plapuma la o parte cu multă grijă şi mă aşez pe marginea
patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade
pe nişte papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei
— una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit şi cu totul altceva să
porţi papucii unei alte femei — aşa că păşesc desculţă pe podea.
Îmi dau seama că sunt goală şi mi-e teamă ca nu cumva să
nimeresc uşa greşită şi să dau peste vreun chiriaş sau peste
vreun fiu adolescent. Respir uşurată când văd că uşa de la baie e
întredeschisă — intru şi am grijă s-o încui.
Mă aşez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa şi mă apropii
de chiuvetă să mă spăl. Întind mâna după săpun, dar ceva mi se
pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar
apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea.
Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate şi roase, iar pe inelar port o
verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care
tocmai m-am ridicat.
Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mişc
degetele. Iar degetele mâinii care ţine săpunul se mişcă şi ele. Mi
se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în oglindă.
Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun
pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea
obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar
colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut —
dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă —
apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi
dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi,
dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci.
Poate chiar cu mai mult.
E imposibil! Încep să tremur şi mă agăţ de marginea chiuvetei.
Din piept mi se ridică un alt ţipăt, dar acesta erupe ca un icnet
sugrumat. Fac un pas în spate, îndepărtându-mă de oglindă, şi
abia acum le văd. Fotografiile. Sunt lipite pe perete, ba chiar şi
pe oglindă. Între ele sunt presărate post-it-uri galbene, umede şi
încreţite, pe care e scris cu markerul.
Mă uit pe unul la întâmplare. Christine, scrie pe el, iar o
săgeată indică o fotografie în care apar eu — cu înfăţişarea mea
cea nouă, de femeie în vârstă — stând pe o bancă de pe un chei,
8
- S. J. WATSON -
al turi de un b rbat. Numele acesta mi se pare ă ă cunoscut, dar nu
mi-e foarte familiar, şi parcă trebuie să fac un efort ca să cred că
e al meu. În fotografie, eu şi bărbatul ne uităm în obiectiv,
ţinându-ne de mână. E un tip bine făcut şi atrăgător, iar când mă
uit mai de aproape, îmi dau seama că e bărbatul cu care am
dormit, cel pe care l-am lăsat în pat. Sub fotografie, în dreptul
lui, e scris: Ben, iar alături: Soţul tău.
Iarăşi mi se taie respiraţia, şi smulg fotografia de pe perete.
„Nu se poate! îmi spun în sinea mea. Nu! Nu poate fi adevărat…”
Mă uit şi la celelalte. În toate apărem eu şi cu el. În una dintre
ele, sunt îmbrăcată cu o rochie urâtă şi desfac un cadou, în alta,
amândoi purtăm impermeabile identice şi stăm în picioare în faţa
unei cascade, în timp ce un căţeluş amuşină la picioarele
noastre. În cea de alături, stau lângă el, cu un pahar de suc de
portocale în mână, şi sunt îmbrăcată cu halatul pe care l-am
văzut adineauri în dormitor.
Mă dau şi mai în spate, până când simt pe piele răceala
plăcilor de faianţă. În clipa aceea, am intuiţia vagă a ceea ce se
numeşte memorie. Încerc să mă concentrez asupra ei, dar îmi
scapă, asemenea cenuşii luate de vânt, iar în cele din urmă îmi
dau seama că, în viaţa mea, există un atunci — un înainte, deşi
nu ştiu înainte de ce anume — şi un acum, iar între cele două se
întinde un vid tăcut şi îndelungat care m-a adus până aici, în
această casă străină, împreună cu un bărbat necunoscut.
*
Mă întorc în dormitor. Încă ţin în mână fotografia în care apar
alături de bărbatul din pat.
— Ce se întâmplă? ţip eu, cu lacrimi pe obraji.
Bărbatul se ridică în capul oaselor, cu ochii pe jumătate
închişi.
— Cine eşti?
— Sunt soţul tău, îmi răspunde el, fără să se uite la trupul meu
gol.
Are o faţă adormită, pe care nu se citeşte nicio urmă de
iritare.
— Suntem căsătoriţi de ani de zile…
— Cum adică? întreb eu.
Aş vrea să fug, dar nu am unde.
9
- ÎNAINTE SĂ ADORM -
— „Căsătoriţi de ani de zile”? Ce vrei să spui?
Bărbatul se ridică în picioare.
— Poftim, spune el, întinzându-mi capotul, apoi aşteaptă să
mă îmbrac cu el.
Poartă nişte pantaloni de pijama care sunt prea mari pentru el
şi un maiou alb. Îmi aduce aminte de tata.
— Ne-am căsătorit în 1995. În urmă cu douăzeci şi doi de ani.
Ai…
— Poftim…? îl întrerup eu.
Simt că mi se scurge tot sângele din obraji, iar camera începe
să se învârtă cu mine. De undeva din casă se aude ticăitul unui
ceas — parcă ar fi nişte lovituri de ciocan.
— Dar…?
Face un pas către mine.
— Dar cum…?
— Christine, ai patruzeci şi şapte de ani.
Mă uit la el, la acest străin care îmi zâmbeşte. Nu vreau să-l
cred, nici măcar nu vreau să ascult ce spune, dar el continuă:
— Ai avut un accident. Un accident grav. Ai suferit leziuni la
cap, iar acum ţi-e greu să-ţi aminteşti lucruri care s-au întâmplat
în trecut.
— Ce lucruri? întreb eu, gândindu-mă că nu se poate să fi uitat
ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce lucruri?
Face iarăşi un pas spre mine, apropiindu-se ca şi când aş fi un
animal speriat.
— Totul. În unele zile, tot ce ţi s-a întâmplat după vârsta de
douăzeci de ani. Alteori, chiar şi de mai înainte.
Simt că mi se învârte capul. Datele şi vârstele mi se
învălmăşesc în minte. Nu vreau să pun nicio întrebare, dar ştiu
că trebuie.
— Când… Când a avut loc accidentul?
Se uită la mine, iar pe chipul său se citeşte un amestec de
compasiune şi teamă.
— Când aveai douăzeci şi nouă de ani…
Închid ochii. Mintea mea încearcă să respingă această
informaţie, dar undeva, în adâncul sufletului, ştiu că e adevărată.
Încep iarăşi să plâng, iar bărbatul din faţa mea, acest Ben, se
apropie de mine, care am rămas în prag. Îi simt prezenţa alături
de mine şi nu mă mişc atunci când îmi cuprinde mijlocul şi mă
trage spre el. Mă strânge în braţe. Ne legănăm uşor şi îmi dau
10
- S. J. WATSON -
seama c mişcarea aceea îmi este cumva ă familiară. Mă face să
mă simt mai bine.
— Te iubesc, Christine.

2730